Addicted to War

Nu este niciun secret faptul că eu nu sunt un fan al Statelor Unite. Chiar deloc. Sigur, ţara tuturor posibilităţilor, democraţie blabla. Însă câte persoane s-au întrebat ce costuri au aceste lucruri pentru cei din jur? Istoric, viitorul jandarm mondial (care s-a numit aşa de la sine putere) a făcut destule gesturi, gesturi pe care acum le condamnă când vine vorba de alte ţări, uitând de unde a plecat.

Cartea Addicted to War: Why the U.S. Can’t Kick Militarism pare o carte simplă, pentru copii. Asta la prima vedere, mai ales ţinând cont de benzile desenate din interior. Însă, la o privire mai atentă, cele puţin peste 76 de pagini conţin destule date şi informaţii care dau de gândit.

În anul 2003, SUA a acordat cheltuielilor militare 51.6% din buget. Sigur, faptul că este o superputere care trebuie să se apere este de înţeles, însă aceasta este doar o scuză băgată pe gât de politicieni şi media.

Acum două secole, Statele Unite erau 13 colonii. În Declaraţia de Independenţă din 1776 se vorbea despre dreptul fiecărei naţiuni de a-şi controla propiul viitor. Însă acest lucru nu a fost suficient, după cum se poate vedea cu ochiul liber, Statele Unite decizând şi destinul altor ţări. Dar mai e mult până departe.

În urma apariţiei Manifest Destiny, un crez conform căruia noile colonii aveau dreptul la întregul continent nord-american, a avut loc extinderea cu forţa a teritoriului. Teritoriu care aparţinea amerindienilor, aceştia din urmă fiind masacraţi şi băgaţi în rezervaţii de către americani. Pe lângă asta, Mexic şi-a pierdut jumătate din teritoriu în favoarea “democraţiei” promovate de americani.

Odată stăpânind întregul teritoriu, a apărut dorinţa extinderii în afara lui, Statele Unite construindu-şi o marină foarte puternică, în aşteptarea unui conflict (care nu a întârziat să apară). Declarând război Spaniei (1898), SUA ocupă Filipinele, masacrând băştinaşii care nu erau dispuşi să-i primească. Astfel, Filipinele, Puerto Rico şi Guam au devenit colonii. Teoretic, Cuba era independentă, însă Amendamentul Platt stipula că marina SUA va avea o bază acolo (sună cunoscut România?) şi că va interveni la discreţie, politica statului fiind trasată de la Washington.

În plus, Hawaii şi-a pierdut regina, SUA deschizând ulterior o bază navală acolo. Tot în urma presiunilor SUA, Panama s-a separat de Columbia. Infanteria marină americană a plecat în China, Rusia, Africa de nord, Mexic, America Centrală, Caraibe.

Între 1898 şi 1934, infanteria marină a invadat Cuba (4 ori), Nicaragua (5 ori), Honduras (7 ori), Republica Dominicană (4 ori), Haiti (2 ori), Guatemala (1 dată), Panama (2 ori), Mexic (3 ori), Columbia (4 ori). După plecarea militarilor au apărut “investitorii”.

În urma implicării în cele două războaie mondiale, chipurile pentru a salva democraţia, Statele Unite s-a înarmat fără precedent, făcând o demonstraţie de forţă în urma aruncării celor două bombe nucleare asupra Japoniei, o ţară care oricum pierduse războiul. Însă Statele Unite trebuia să arate lumii întregi că ea este jucătorul principal pe scena mondială.

Apoi se vorbeşte despre lumea bipolară, Statele Unite având acum concurenţă din partea Uniunii Sovietice. În acest context, ea a trebuit să-şi mărească sfera de influenţă din Americi şi Pacific, proclamându-se “jandarmul mondial” şi intervenind militar de peste 200 de ori în alte ţări. Exemple: Războiul din Coreea 1950-1953, Republica Dominicană 1965, Vietnam 1964-1973, Liban 1982-1983, Grenada 1983, Libia 1986, America Centrală.

Se vorbeşte şi despre prietenia dintre Statele Unite şi Afghanistan prin ajutorul de armament oferit mujahedinilor de către americani, pentru a se lupta cu sovieticii. Că ulterior, după căderea URSS americanii au întors armele împotriva foştilor prieteni, asta e altă poveste.

Administraţia Bush a trimis 25.000 de trupe în Panama în anul 1989 sub pretextul luptei contra drogurilor, obiectivele adevărate fiind controlul asupra Canalului Panama, construirea bazelor americane şi punerea unui preşedinte nou, sprijinit de americani.

A urmat apoi Irak-ul (1991), chipurile pentru libertate şi dreptate, însă cuvântul-cheie era petrolul. Însă, în 1980 Irak-ul a fost sprijinit de americani în lupta contra Iranului.

În 1999 a urmat Kosovo, iar după septembrie 2001 s-a pornit “războiul împotriva terorismului”. Acesta a marcat un nou capitol în politica americană şi cheltuielile ei, militarii având acces la discreţie la fondurile bugetare (bugetul pe 2003 era de 396 miliarde dolari, propunerea pe 2007 fiind de 470 miliarde). A urmat apoi Irak-ul, cu moartea lui Saddam, americanii stând acolo multă vreme. Recent, Uganda a fost trecută pe listă, din moment ce acolo s-a găsit petrol şi uite cum a apărut Kony, care asupreşte săracul popor ugandez, americanii simţindu-se dator să ajute oamenii.

Presa a avut un cuvânt greu de spus, principalele posturi de televiziune aparţinând marilor corporaţii care erau interesate de reconstrucţia ţărilor demolate de războaie (Bechtel România?).

Acestea sunt doar câteva dintre subiectele abordate de Addicted to War. Mi se pare scârbos cum o ţară care până acum 150 de ani practica sclavia şi care şi-a băgat coada în viaţa multor ţări de pe glob în numele “democraţiei” are pretenţia de a da lecţii şi a arata cu degetul. Fapt pentru care această ţară este la fundul grămezii, cu toată măreţia ei.

Vorbim despre o ţară cu o industrie de război grotească, o maşinărie care mănâncă milioane pe minut şi care are nevoie de războaie, pentru că altfel se va prăbuşi. Însă niciun imperiu nu este veşnic, Statele Unite scăldându-se în datorii. Însă cei care suferă nu sunt politicienii sau oamenii de afaceri, ci americanul de rând, care trebuie să plătească nota de plată.

Câteodată mă mir de ce aceştia nu îşi pun întrebări vizavi de politica ţării lor şi chiar mă uimeşte modul cum ei cred că politicienii chiar trimit soldaţi într-o grămadă de ţări pentru apărarea democraţiei. WTF? Când îi vezi la televizor pe oamenii simpli mulţumindu-le soldaţilor pentru că luptă pentru ca ei să se bucure de libertate şi democraţie, în condiţiile în care asupra SUA nu s-a tras nici măcar un cartuş străin, nu poţi să nu îţi pui întrebări, însă aici e vorba şi de manipularea prin presă.

Ar mai fi multe de spus, de exemplu cum au fost preluaţi naziştii de către americani, pentru a le dezvolta industria de apărare, trecutul lor fiind şters cu buretele; cazul lui Reinhard Gehlen, reactivat de americani pentru a afla informaţii despre sovietici, noul inamic al acestora; şirul fără număr al loviturilor de stat patronate de CIA şi chiar asasinate unde a fost nevoie.

În orice caz, Addicted to War reprezintă o lectură scurtă şi interesantă, pe care o recomand cu căldură, mai ales acelora care au o părere mai bună decât trebuie despre SUA şi lupta ei pentru “democraţie”.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *