În momentul în care m-am angajat, şeful mi-a spus să am grijă să le spun abonaţilor că dulapurile de la vestiare nu sunt rezistente şi să nu lase acolo bunuri de valoare, riscând să rămână fără ele. Asta mai ales prin faptul că sala era una de cartier, fiind frecventată şi de oameni mai mult sau mai puţin dubioşi, dar despre cuţitarii din sală cu altă ocazie.

Din fericire pentru mine, nu prea au fost evenimente de genul pe tura mea, însă am asistat la câteva scene amuzante: vara, unui tip i-au dispărut o pereche de şlapi ordinari. Investigând, am aflat ulterior că presupusul autor ar fi un ţigănuş, pe care l-am poreclit Ciordeles.

Ciordeles era un ţigan la vreo 1.60m, atletic. Era una dintre persoanele care intrau cu încălţămintea de afară, dar care se ştergea întotdeauna înainte de a intra în sală. Pe lângă asta, avea şi momente când era destul de amuzant, deşi nu era în niciun caz uşă de biserică, dar nu se putea compara cu trio-ul sau cu burtosul nesimţit.

O fază amuzantă s-a întâmplat într-o seară, când venise la un moment dat vorba de poliţie, la care Ciordeles începe să argumenteze că lui nu îi este frică de poliţai, el cunoscând toate gurile de canal din oraş.

Cioreles venea întotdeauna împreună cu încă doi tipi, partenerii lui de antrenament, care îl ajutau şi îi spuneau ce să facă. “Antrenorul” lui era un tip blond, cu voce groasă, care era rugat de mai toţi novicii să le arate câte ceva, să-i ajute cu un sfat pentru a creşte, aşa că C. era cunoscut drept “ăla mare”. O să-i spun şi eu la fel.

Într-o zi, ăla mare a fost abordat de un tip care îl tot ruga să-i spună secretul lui. Ăla mare, văzând că nu scapă de el, îi spune pe un ton serios tipului că trebuie să bea zeamă de varză cât mai des, aceasta având anumite proprietăţi stimulatoare. E drept, zeama de varză avea anumite proprietăţi, dar ăla mare nu a mai zis ce anume stimula zeama miraculoasă. După ceva timp, aflu că tipul respectiv a avut aventuri în sala tronului.

Ăla mare nu prea îşi antrena picioarele, iar Cioreles îşi urma cu sfinţenie mentorul. Doar celălalt tovarăş lucra şi coapsele cu regularitate. Ceea ce nu înţelegeam era motivul pentru care lumea se tot ducea la ăla mare să-l întrebe câte ceva. Îmi amintesc că îi făcusem unui tip nou un program de antrenament pe trei zile (piept, spate, picioare), dar respectivului nu i-a plăcut ideea şi a vorbit cu ăla mare, care i-a dat nişte exerciţii prea complicate şi inutile pentru tip. Nu l-am mai văzut după o vreme, presupun că renunţase.

Revenind la cazurile de furt, mă duceam într-o zi la sală şi văd o maşină de poliţie. Se pare că un tip de acolo îşi lăsase smartphone-ul în vestiar, iar un Cooperfield l-a făcut să dispară subit. Venise un subcomisar să ia declaraţii de la cei prezenţi, a trebuit să dau şi eu cu subsemnatul, în condiţiile în care habar nu aveam despre ce telefon era vorba, fiind proaspăt sosit acolo. Mă rog, nu comentez. Ulterior, am lipit afişe prin sală, rugând oamenii să-şi lase telefoanele la mine la birou sau să mi le dea să le ţin eu.

Unul era mai cu moţ şi a ignorat sfaturile colegului de dimineaţă, trezindu-se cu telefonul ciordit. Scandal, am apărut şi eu, îmi cerea tipul socoteală, eu nu ştiam iar despre ce e vorba, dar am lămurit ulterior situaţia (vezi afişul, ai făcut-o pe barba ta).

Mereu m-am întrebat cine naiba i-a lucrat pe ăştia doi, autorul furturilor nefiind prins. Ce trebuie reţinut din chestiile astea este că sălile de cartier nu sunt cel mai sigur loc şi chiar nu văd rostul de a veni cu aur, telefoane scumpe la tine, iar dacă le aduci, poartă-le asupra ta, nu le lăsa într-un vestiar care poate fi deschis cu uşurinţă. A, şi dacă un tip este mare, asta nu înseamnă că recomandările lui în materie de exerciţii de culturism sunt cele mai indicate.