Soarele strălucea pe cer când el se trezi. Deschise ochii cu greu. Dar îi feri rapid de lumina care îl orbise. Îşi astupă fața cu palmele şi se rostogoli în iarbă. Gemu înfundat, de parcă ceva îl lovise. Stătu acolo câteva secunde, apoi se ridică în genunchi. Îşi luă palmele de pe faţă. Cu ochii mijiţi începu să privească în jur. Totul era liniştit şi paşnic. Parcă prea paşnic pentru zilele care tocmai trecuseră. Simţi din nou acel gol în stomac şi parcă deodată inima i se rupse în două. Se lasă greu pe coate şi strânse în pumni nişte smocuri de iarbă. Starea de tristeţe se transformă brusc în furie. Ura faptul că era muritor, iar puterile erau limitate. Ura faptul că nu putea să şi-o scoată din minte şi EA era tot ce vedea şi tot ce simţea în acel moment şi îl făcea neputincios. Iar acum EA i-a fost furată.

Se ridică chinuit de jos şi îşi privi sabia care zăcea în iarbă. Se aplecă şi o ridică. O privi timp de câteva minute, apoi o scoase din teacă. Lama era pătată de sânge, care acum avea o culoare maronie. Îşi trecu palma peste ea, de parcă ar fi mangait-o şi zise:
– Tu mi-ai rămas singurul prieten. Am trecut prin multe împreună, apoi oftă. Dar nu ştiu prin câte o să mai trecem.

O mai privi o dată, o învârti de câteva ori în aer, apoi o bagă cu grijă înapoi în teacă şi o atârnă la brâu. Era timpul să plece iar la drum. Privi în jur, încercând să se orienteze în ce direcţie să o apuce. Se afla la ieşirea dintr-o pădure, dar nu îşi amintea exact cum ajunse acolo. Probabil că oboseala îl răpuse în cele din urmă şi căzuse din picioare, pentru că nu îi stătea în fire să nu îşi aprindă măcar un foc. Iar acolo unde se alfa el, nici urmă de vreascuri arse. Îşi îndreptă spatele şi privi înainte. Trebuia să ajungă la munţi. Şi asta cât mai repede.

Porni din loc, parcă cu inima strânsă, de parcă ştia că nu aceea era direcţia corectă. Dar se împotrivi simţirii pe care o avea şi plecă mai departe. Nu îl mai interesa de el. Îi era indiferent ce i se întâmplă lui. Tot ce conta pentru el în acel moment era Tenshi. Şi nu putea să îşi scoată din cap nici un moment petrecut alături de ea şi nu putea să uite cât de neputincios fusese în fata creaturilor Lordului. Încetase să se mai îmbete cu gândul că fusese în inferioritate numerică sau că bestiile erau prea puternice pentru el. Trebuia să fi făcut mai mult decât atât. Ar fi trebuit să moară ca să o salveze. Dar nu o făcuse, iar acum Tenshi stătea captivă undeva în fortăreaţa aceea blestemată a Lordului. Şi el era de vină pentru că ea se afla pe Pământ. Doar pentru el venise. Ar fi trebuit să îi spună de la bun început că nu el era “alesul” ei. Ar fi trebuit să îl asculte. Zâmbi amar. Dar ea nu dorise să îl asculte. Nu îl asculta niciodată. De câte ori îi spunea că este în pericol, îl privea zâmbind şi cu un sărut îl făcea să uite totul. Era totuşi atât de senină în acele vremuri când Lordul distrugea şi distrugea… Şi cu un zâmbet ea reînvia totul. Iar acum că a dispărut, viaţă şi natura păreau să fie moarte şi negre. Mult mai negre… Aruncase asupra lui un blestem în clipa când îşi dăruise sufletul lui Tenshi. Îşi dăruise viaţa unuei fiinţe neumane, superioare lui, descendentă din Zei. Mânia Celor Patru Spirite era îndreptată asupra lui. Mai puţin a Lordului, care probabil îi era prea recunoscător pentru favorul care îl făcuse. O dusese pe Tenshi pe Pământ şi îi făcuse mai uşoară sarcina.

Se opri din mers. De ce avea nevoie Lordul de Tenshi? Ce reprezenta ea pentru el? Cum putea Lordul să rămână nepedepsit, când tocmai răpise pe una din fiicele unui Spirit Primordial? Ce îl făcea pe el să fie mai puternic decât restul? Şi cum va reuşi el să îl înfrângă, dacă nici restul Spiritelor nu puteau? Dar dacă aceste spirite nu existau? Dar existau. Din moment ce Lordul era acolo şi Tenshi fusese cu el atâta vreme şi… Dintr-o dată deveni confuz. Îi venea să urle şi să se ascundă undeva. Nu mai înţelegea nimic şi dacă ar fi încercat să înţeleagă simţea că nu putea să accepte toate acele răspunsuri. Se opri din mers şi privi cerul. Închise ochii şi trase aer adânc în piept. Nu trebuia să îl intereseze niciun răspuns. Singurul lucru pe care el trebuia să îl facă, era să o elibereze pe Tenshi din mâinile Lordului. Singurele lucruri care trebuiau să îl preocupe erau legate de ea. Cum va intra în fortăreaţă, cum va evita toţi luptătorii şi bestiile Lordului şi cum o va elibera pe ea. Nu trebuie că Lordul să ştie că el trecuse pe acolo. Asta ar putea să fie şansa lui. Singura şansă a lui. Lordul precis nu s-ar aştepta ca el să meargă să o salveze pe Tenshi. Trebuia…

Păşi înainte, parcă mai hotărât. Se mai liniştise. Avea o speranţă, deşi vagă, era acolo. Totuşi, un gând nu îi dădea pace. De ce Tenshi era luată captivă şi nu altă fiica, al altui Zeu? Doar nu era ea singură care cutreiera Pământul. Avea nevoie de mai multe răspunsuri decât credea şi stând acolo să îşi plângă de milă nu rezolva nimic. Era mometul să facă ceva. De câteva zile rătăcea prin pădure, cu mintea pierdută undeva departe. Din ziua în care Tenshi îi fusese răpită nu îi mai era bine. Încă îşi aducea aminte cum patru arătări îi atacaseră. Parcă se materializaseră din neant. Totul se întâmplase prea rapid ca să poată să acţioneze. Şi parcă în acea zi Tenshi fusese tristă, mult prea tristă. De parcă ştia ce o aştepta. Nu mai avea nimic de făcut, decât să se trezească din amorţeala care îl cuprinse şi să plece mai departe. Iubirea care era între el şi Tenshi era una interzisă, imposibilă. Iar dacă ei încălcaseră toate regulile să fie împreună, dacă ea renunţase la multe pentru el, dacă încălcase regulile tatălui ei, atunci era timpul ca el să facă imposibilul şi să o salveze. Privi înainte. Fortăreaţa Lordului se afla peste acei munţi, întinzându-se sub pământ, otrăvindu-l şi deasupra lui, înţepând văzduhul cu turnurile lui lungi şi negre, asemenea unor colţi de animal, gata să sfâşie totul. Auzise multe poveşti de la părinţii lui sau de la negustori, ale căror drumuri, că doreau sau nu doreau, mai treceau prin acel ţinut. Aşa descriau toţi priveliştea care li se deschidea în faţa ochilor când ajungeau pe piscul cel mai înalt al muntelui.

Cuprins de indoilei, tânărul războinic plecă mai departe. Dori să se mişte, dar când dădu să facă un pas deasupra lui trecu o umbră. Privi în jur aiurit, iar când ochii lui ţintiră cerul rămase încremenit. Un dragon scotojiu se afla deasupra lui fixându-l. Încerca să fugă, dar o voce îl opri:
– STAI!
Se opri. Dar mai degrabă de uimire decât de frică. Rămase oarecum nedumerit, vocea pe care o auzise fiind a unei femei. Era imposibil ca un dragon să vorbească. Se întoarse subit din direcţia din care venise vocea, dar în faţa lui se afla acel dragon imens, cu solzi roşii şi care fornăia zgomotos. Se dădu câţiva paşi în spate şi înghiţi în sec. Apoi auzi un fel de chițăituri şi privind dragonul observă o fiinţă mișcâdu-se în spatele uriaşului grumaz al animalului. Începu să înţeleagă. Vocea venea de la călăreţul dragonului, care acum încerca să coboare din şa… şi avea anumite dificultăţi. În cele din urmă călăreţul se lăsă păgubaş şi rămase în şa. Strigă la el:
– Îmi pare rău! Nu am vrut să te sperii. Este doar un pui şi acum învăţa să zboare… cu cineva în spinare!

Tânărul privi animalul parcă cu dispreţ. “Un pui… “ şopti acesta.
Vocea călăreţului se auzi din nou:
– Ai spus ceva?!
– Nu! strigă în cele din urmă cavalerul.
– Cum te numeşti?, continuă tânăra din şa.
Tânărul rămase aiurit de curiozitatea fetei, dar îi răspunse:
– Balthasar! Dacă acest nume îţi spune ceva…, continua în şoaptă acesta.
– Acel Balthasar?!
– Cu cine am onoarea?
Călăreţul se foi în şa enervat. La urechea lui Balthasar ajusera nişte înjurături. Acesta zâmbi şi strigă:
– Probleme?!
– Nu ceva ce nu poate fi rezolvat…!!!,

La câteva secunde după cele spuse, călăreţul se afla lângă Balthasar. Dar nu în maniera pe care o dorise. Se rostogoli pe spinarea dragonului şi ajunse în sfârşit pe pământ, lovindu-se destul de violent. Rămase acolo câteva secunde fără să se mişte. Balthasar o privea cu ochi mari. Se aplecă deasupra ei şi zise în şoaptă:
– Domniţă, sunteţi teafără?
Aceasta răsuflă greu şi zise printre tuse:
– Da, perfect! Am unele dificultăţi, şi arata dragonul apoi continuă, … la coborâre…

Se ridică de jos jenată şi făcu o plecăciune. Oasele îi trosniră. Zâmbi încurcată şi zise, deja îmbujorată vizibil:
– Sunt Miko…, continuă ea, de parcă tânărul ar fi trebuit să o cunoască.
– … Balthasar, dar am mai spus asta. De unde mă cunoşti?
Miko rânji:
– Eh, dar cine nu te cunoaşte? Cavalerul care a cucerit inima unei Nemuritoare… Uuuuuuuuuh! Nu o luă în nume de rău. Mie mi se pare… romantic.
Cei doi fură întrerupţi din discuţie de o altă apariţie. O umbră acoperi cerul… Un alt dragon…

***

TO BE CONTINUED…