Ofiţerii acoperiţi – aceşti necunoscuţi care-şi servesc ţara

Preluare de pe ziua.ro (acum 9am.ro)

Cei implicaţi numesc spionajul “Marele Joc”. Un joc de societate. De-a realitatea. Rafinat, subtil, crud. Fără reguli şi fără final. Am vorbit cu câţiva jucători – oameni fără faţă, cu minţi de derbedei şi suflete de patrioţi. Mi-au spus că nu poţi să pui mâna pe informaţia vitală pentru ţara ta decât dacă minţi, furi şi înşeli. Ca să poţi face asta – pentru ţară şi nu în interes personal – trebuie să fii un om de treabă, hotărât şi fără multe întrebări în suflet. Aşa sunt ei. Fac ce au de făcut şi gata. Trăiesc într-o lume apăsată de propriile ei taine şi de faptul că orice înseamnă de fapt altceva.

Trecem zilnic pe lângă spioni

Florian Gârz a lucrat în informaţii militare tot timpul Războiului Rece. Va împlini curând 70 de ani. E un bătrân înalt. A fost cândva un bărbat frumos. Nu crede nimic. Nu vede decât minţi luate în posesie de alte minţi. Mi-a povestit despre acoperiri: “Bucureştiul este cadrul operativ în care-şi desfăşoară activitatea agenţi şi ofiţeri acoperiţi din serviciile noastre şi din servicii străine. Ei culeg informaţii, se întâlnesc, schimbă mesaje, sub privirile a două milioane şi jumătate de cetăţeni, care zilnic trec pe lângă spioni. Orice spion are o acoperire.” Acoperirea este o identitate legendata – spionul se prezintă într-o altă calitate şi sub alt nume decât cele reale. Poate fi legală (paşaport diplomatic) ori ilegală (acte false). Chiar dacă este prins în flagrant, spionul cu acoperire diplomatică nu poate fi judecat. Va fi expulzat. Contrainformaţiile statului-gazda pornesc de la premisa că toţi diplomaţii sunt spioni şi-i urmăresc pe toţi. Diplomaţii ştiu şi se uită mereu în spate, unde de cele mai multe ori văd filajul. “Paşaportul diplomatic îţi garantează că nu vei fi arestat, dar nu-ţi garantează viaţa. O maşină condusă de un beţiv poate să dea peste tine şi mai există varianta să fii împuşcat cu un cartuş cât un bob de piper, infectat cu tuberculoză rezistentă la antibiotice. Vei fi un diplomat care a murit la post, deşi în urmă cu două zile era sănătos tun”. Când îmi explică asta, Florian Garz e chiar didactic.

O acoperire semilegală poate fi cea de jurnalist sau om de afaceri. Ultima este din ce în ce mai mult folosită – informaţiile economice devin tot mai importante. Dacă în perioada Războiului Rece agenţiile de spionaj alocau 4-5% din resurse pentru informaţii economice, acum spionajul economic poate consuma până la 45% din resurse. “Nu există companie serioasă, mai ales cele transnaţionale, care să nu aibă serviciu de spionaj propriu”, spune colonelul Gârz.

Impersonare şi filaj

Cea mai spectaculoasă dar şi cea mai riscantă rămâne, desigur, acoperirea ilegală. Un procedeu des folosit este impersonarea. Colonelul povesteşte simplu, ca o reţetă de paprikas: “un cetăţean maghiar a murit într-un accident; s-a înecat în Balaton; nu i s-a mai găsit cadavrul; poate l-ai înecat chiar tu.” Ofiţerul acoperit preia identitatea rămasă vacantă şi locul în societate al dispărutului. Aceştia sunt ofiţeri deplin conspiraţi sau fantome. Nici nu trec pe stradă pe care se află ambasada ţării lor. Înainte de a se stabili în statul-tinta, fac ocolul lumii, ca să-şi şteargă urmele. Iau legătura cu controlorii lor pe teritoriul altui stat, sau prin legături conspirate.

Mi-a mai povestit Garz şi despre filaj. “La o întâlnire cu agentul pleci cu trei ore înainte. Dacă ai constatat filajul pe urmele tale, te duci acasă şi te culci. Restul sunt poveşti – că rupi filajul, că-l prăfuieşti – toate sunt poveşti. Nu faci aşa ceva, pentru că rişti – acoperirea ta şi poate chiar viaţa agentului. Ruşii au inventat o metodă pentru ca spionii lor cu acoperire diplomatică să poată ieşi din ambasadă fără să fie observaţi. În principiu, intrările şi ieşirile din ambasade sunt monitorizate de contraspionajul statului-gazda. Atunci când cineva urmează să aibă un contact operativ important, se organizează ieşiri în cascadă – într-un interval de 20 de minute ies 50 de persoane. Unul dintre cei ce ies este spionul care urmează să meargă la întâlnire. Dar nu sunt destule echipe să-i fileze pe toţi.”

“Cum îl susţine funia pe spânzurat”

“Ca să te poţi întâlni cu agentul – continuă Garz să povestească – şi să faci schimb de informaţii, trebuie să cunoşti Bucureştiul cum nu te cunoaşte mama ta pe tine. Trebuie să ştii unde sunt sediile SRI, SIE, MapN – oficiale, şi conspirate. Trebuie să ştii unde sunt toate obiectivele de securitate naţională. Acolo nu-ţi dai întâlnire, locurile sunt supravegheate, fotografiate şi filmate. O căsuţă tainică nu se foloseşte de două ori, pentru că te-ai dus naibii. Spionul nu va intra în situaţii care să-i compromită acoperirea. Se va apropia de informaţie cât îi permite legenda. Dacă e cerşetor şi supraveghează intrarea în Ministerul Apărării nu intra în restaurantul de peste drum.

“Când m-am prezentat la post la Ankara, unde am fost ataşat militar adjunct – povesteşte Garz – m-a primit ministrul Apărării, care mi-a spus: <> Iar eu am gândit: cum îl susţine funia pe spânzurat. Astea sunt relaţiile diplomatice. Când am plecat, acelaşi general mi-a spus: <>. Eu am răspuns: <>. Ca spion, dacă ai fost prins, nu recunoşti nimic. Negi până în pânzele albe.”

Semaforul şi transferul de informaţii

S.I., fost spion şi el, vede strada altfel decât un om obişnuit. Şi pe oameni îi vede altfel. A lucrat la Lisabona. Explică fără ifose şi fără falsă modestie: “Vorbesc franceza foarte bine şi portugheza ca şi cum m-aş fi născut la Lisabona. Am făcut mii de fotografii. Ştiu să folosesc cifrul. Văd filajul foarte bine, de asta poţi să fii sigură; în dosarul meu de contrainformaţii scrie că nu pot fi filat.”

Mă plimbă cu maşina prin Bucureşti să-mi arate unde se pot face contacte-fulger, pentru transmiterea de materiale. Filajul e la 20-30 de metri în spate. Loc suficient ca, dacă străduţa e cotită, să existe momentul de izolare în care ofiţerul şi sursa să transfere rapid materialul de la unul la celălalt. Cei doi pot purta un semn că totul e în regulă – un fular roşu. Metoda se numeşte “semafor”. Au o oră fixă de întâlnire: 4.03 p.m. şi un loc foarte precis – la jumătatea străzii Intrarea Jijia, care se deschide din Polonă. Pentru că stradă e în zig-zag, locul acela nu poate fi văzut de filaj, din oricare parte ar veni. Gangurile din zona “13 septembrie” au fost folosite de generaţii de elevi ai şcolii româneşti de spionaj. Orice loc ascuns, dar care pare la vedere, e propice pentru transferul de informaţii. Interlocutorul meu insistă mult pe momentul de izolare. “Şi când foloseşti o <> trebuie să ai momentul de izolare – la depunere şi la ridicarea materialului”. Spionajul, ca şi spovedania, e o taină. Pentru împlinirea ambelor e nevoie de două lucruri – informaţia şi intimitatea – explică S.I.

Câteodată e nevoie şi de umor. După ce venise dreapta la putere în Portugalia, spionul a văzut în spate cinci maşini de filaj. Îl presau. A trimis un coleg după ziare. Filajul, după el. Apoi pe soţia ataşatului militar. Idem. A vorbit cu toată lumea din ambasadă şi au plecat, pe drumuri diferite spre Sintra – un loc pitoresc de lângă Lisabona. S-au întâlnit acolo. Locul colcăia de maşini de filaj. Îi aruncaseră unii peste alţii. După asta băieţii de la securitatea internă s-au potolit.

Ţinta

Ultima discuţie am avut-o la SIE – cartierul general al spionajului românesc. M-am întâlnit cu un şef de structură. N-am voie să-i public numele.

Aveam în faţă un spion adevărat. Unul care, ca să folosesc expresia cuiva din branşă, încă mai “bagă mâna-n cocă”. Mărunţel, negricios, foarte politicos şi foarte calm. Venise săptămâna trecută dintr-o ţară a lumii a treia. Zâmbet plăcut, faţa rotundă. Genul care îţi inspiră încredere. Vârsta – oricare între 30 şi 60 de ani. Cu o cafea în faţă (eu) şi un ceai (el), ofiţerul a început să mă prelucreze. “Trăim într-o lume în care accesul la informaţie este resursă de putere. Ţări şi organizaţii îşi protejează informaţiile cu sisteme din ce în ce mai sofisticate. Dar sistemele sunt manevrate de om. Iar omul poate fi influenţat, constrâns, şantajat, compromis, manipulat, educat. Să zicem că ne interesează programul de înarmare al statului Alfa. Identific toţi posibilii deţinători ai informaţiei – de la demnitari la secretare, apoi văd pe cine am în ţara respectivă şi ce posibilităţi informative are. Acoperirea îi permite să se apropie de deţinătorul informaţiei? El trebuie studiat, cultivat şi în final recrutat.

Bine-bine, dar agentul recrutat de un spion este, de fapt, trădător. Cum e când stau la o aceeaşi masă spionul şi trădătorul? “Pentru mine agentul e un instrument. Nu gândesc că e bun sau rău – mă ajută să-mi fac treaba”.

Omul de vizavi

Un bun spion este omul de vizavi, anonimul despre care nu poţi să spui prea multe, doar că e de treabă şi că nu vorbeşte mult. O imagine confuză, care nu poate fi identificată precis. E o meserie care se practică mereu la limita dintre da şi nu. Pentru că îşi conspiră identitatea, ofiţerul acoperit trebuie să evite locurile strâmte, în care să dea explicaţii. El trebuie să plece de la premiza că oricine poate fi cadru de contrainformaţii. Trebuie să se ferească, de aceea imaginea lui trebuie să fie ştearsă.

“Preferăm oameni cu un intelect mediu spre superior, cu un bun echilibru emoţional, adaptabili şi care pot lucra individual, fără a uita rolul echipei. Mai ales trebuie să-şi iubească ţară şi să aibă spirit de sacrificiu. Dacă ai intrat în spionaj este pentru că nu eşti mulţumit cum arată ţara ta azi. Lucrezi pentru un ideal. Dar nu lucrezi singur. În colegi trebuie să ai întotdeauna încredere. Agentului trebuie să-i oferi ceea ce vrea: prietenie, distracţie, un confident, jocuri de noroc, sex sau bani. Suntem provideri de servicii. Cei mai uşor de recrutat sunt cei care au un handicap, anumite defecte, sau sunt neinspiraţi în conversaţie – tipi pe care şefii îi beştelesc, iar colegii nu-i invită la bere”. Îmi întrerup confidentul ca să-l întreb dacă are mustrări de conştiinţă. “Pe fond, a fost un joc în care i-ai oferit şanse relativ egale. N-a fost o vânătoare în ţarc, a fost o vânătoare la pădure. Putea să te ia el. Sprijinul tău e că faci asta într-un scop care e deasupra ta”.

Stăm de ceva vreme de vorbă, dar omul din faţa mea nu şi-a modificat în nici un fel dispoziţia. E egal – nu s-a enervat şi nici nu pare stânjenit de atâtea întrebări. Îmi povesteşte că spionii se recunosc între ei şi uneori încearcă să se recruteze reciproc. Se recunosc în primul rând după comportament – după cum şi-au ales locul la masă, ce întreabă, cum privesc, reuşind să vadă totul fără să pară că se uită. Un spion nu se duce niciodată drept la chioşc să-şi cumpere ziare. Totdeauna face o buclă, să vadă cine-i în spatele lui.

Toţi cei cu care am vorbit mi-au spus că se tem când lucrează. Că aşteptările durează prea mult (“Se execută aşteptarea”, spun ei.) Se tem şi atunci când nu văd filajul: “Nu poţi să ştii: eşti tâmpit că nu-l vezi, sau chiar nu e acolo? Şi dacă nu e acolo, de ce nu e?”

Poftă bună, domnule spion!

Povestea spionului curge mai departe, întreruptă din când în când de întrebările mele: “Mă întorceam la ambasadă, cu nişte notiţe de la un agent. Pe drum – filtru. Am înghiţit hârtiile. Ar fi trebuit să se dizolve în salivă. Nici gând. Le-am înghiţit greu, în timp ce continuăm să conduc calm. Am trecut cu bine de baraj – nu mă voiau pe mine. În ambasadă am descoperit că mâncasem nota de plată de la restaurant şi bonul de benzină. Erau din hârtie obişnuită şi nici nu mai aveam ce să decontez.” Totul se terminase cu bine s-a gândit spionul, privind cu mintea goală în hăul spaimei care încă nu-i trecuse, dar se aşeza straturi-straturi, ca un mâl răscolit.

Altă dată a plecat într-o ţară străină, să recupereze nişte materiale ascunse în zidul unei ruine istorice. Peste noapte ninsese şi până la zid era o porţiune de zăpadă neatinsă, care i-ar fi putut trăda paşii. Omul s-a speriat de zăpadă albă ca nevinovăţia şi a lăsat secretele să doarmă mai departe în adâncitura dintre pietre.

“Noroc că nu trăim prea mult”

Uneori spionii încearcă să se recruteze unii pe alţii. Le face plăcere jocul şi, dacă nu reuşesc, se bat pe umăr ca nişte buni colegi. Vânătoarea de oameni şi de informaţii e mereu deschisă. Mi-a mai spus oficialul SIE că singurul loc unde se simte în siguranţă e la birou. Acolo nu trebuie să mintă, de acolo nu poate să-l ridice nimeni. “Lumea noastră reală e aici. Afară trăim într-o realitate fabricată de noi. Am avut în lucru o persoană foarte cultă. A trebuit să citesc Lao Tse, pentru că lui îi plăcea Lao Tse. Am cerut cărţile din Centrală.” E greu să devii mereu altul? “Respect regulile. Vreau să cred că ştiu în ce trăiesc. Ce e în interiorul meu, e problema mea. Până la urmă e o chestiune de liber arbitru.” Dar moralitatea? “V-am spus: totul se subordonează interesului naţional. Orice altceva e o complicaţie inutilă. Dacă ai mustrări de conştiinţă pentru felul cum ţi-ai servit ţara, du-te la Plafar.” Cum e când iese un spion la pensie? “Greu. Sufletul rămâne aici. Te gândeşti mereu la ce-ai lăsat în urmă. Noroc că nu trăim prea mult”.

Nu mai aveam ce să-l întreb. În lift, pe un ton alb, mă informează: o să vină toamna. Confirm că da, vine toamna. Am senzaţia stranie că pentru mine asta înseamnă altceva decât pentru el. La ieşire spunem amândoi în acelaşi timp că ne-a părut bine de cunoştinţă.