Soarele stralucea pe cer cand el se trezi. Deschise ochii cu greu. Dar ii feri rapid de lumina care il orbise. Isi astupa fata cu palmele si se rostogoli in iarba. Gemu infundat, de parca ceva il lovise. Statu acolo cateva secunde, apoi se ridica in genunchi. Isi lua palmele de pe fata. Cu ochii mijiti incepu sa priveasca in jur. Totul era linistit si pasnic. Parca prea pasnic pentru zilele care tocmai trecusera. Simti din nou acel gol in stomac si parca deodata inima i se rupse in doua. Sa lasa greu pe coate si stranse in pumni niste smocuri de iarba. Starea de tristete se transforma brusc in furie. Ura faptul ca era muritor, iar puterile erau limitate. Ura faptul ca nu putea sa si-o scoata din minte si EA era tot ce vedea si tot ce simtea in acel moment si il facea neputincios. Iar acum EA, i-a fost furata.
Se ridica chinuit de jos si isi privi sabia care zacea in iarba. Se apleca si o ridica. O privi timp de cateva minute, apoi o scoase din teaca. Lama era patata de sange, care acum avea o culoare maronie. Isi trecu palma peste ea, de parca ar fi mangait-o si zise:
- Tu mi-ai ramas singurul prieten. Am trecut prin multe impreuna, apoi ofta. Dar nu stiu prin cate o sa mai trecem.
O mai privi o data, o invarti de cateva ori in aer, apoi o baga cu grija inapoi in teaca si o atarna la brau. Era timpul sa plece iar la drum. Privi in jur, incercand sa se orienteze in ce directie sa o apuce. Se afla la iesirea dintr-o padure, dar nu isi amintea exact cum ajunse acolo. Probabil ca oboseala il rapuse in cele din urma si cazuse din picioare, pentru ca nu ii statea in fire sa nu isi aprinda macar un foc. Iar acolo unde se alfa el, nici urma de vreascuri arse. Isi indrepta spatele si privi inainte. Trebuia sa ajunga la munti. Si asta cat mai repede.
Porni din loc, parca cu inima stransa, de parca stia ca nu aceea era directia corecta. Dar se impotrivi simtirii pe care o avea si pleca mai departe. Nu il mai interesa de el. Ii era indiferent ce i se intampla lui. Tot ce conta pentru el in acel moment era Tenshi. Si nu putea sa isi scoata din cap nici un moment petrecut alaturi de ea si nu putea sa uite cat de neputincios fusese in fata creaturilor Lordului. Incetase sa se mai imbete cu gandul ca fusese in inferioritate numerica sau ca bestiile erau pra puternice pentru el. Trebuia sa fi facut mai mult decat atat. Ar fi trebuit sa moara ca sa o salveze. Dar nu o facuse, iar acum Tenshi statea captiva undeva in fortareata aceea blestemata a Lordului. Si el era de vina pentru ca ea se afla pe Pamant. Doar pentru el venise. Ar fi trebuit sa ii spuna de la bun inceput ca nu el era “alesul” ei. Ar fi trebuit sa il asculte. Zambi amar. Dar ea nu dorise sa il asculte. Nu il asculta niciodata. De cate ori ii spunea ca este in pericol, il privea zambind si cu un sarut il facea sa uite totul. Era totusi atat de senina in acele vremuri cand Lordul distrugea si distrugea… Si cu un zambet ea reivia totul. Iar acum ca a disparut, viata si natura pareau sa fie moarte si negre. Mult mai negre… Aruncase asupra lui un blestem in clipa cand isi daruise sufletul lui Tenshi. Isi daruise viata unuei fiinte neumane, superioare lui, descendenta din Zei. Mania Celor Patru Spirite era indreptata asupra lui. Mai putin a Lordului, care probabil ii era prea recunoscator pentru favorul care il facuse. O dusese pe Tenshi pe Pamant si ii facuse mai usoara sarcina.
Se opri din mers. De ce avea nevoie Lordul de Tenshi? Ce reprezenta ea pentru el? Cum putea Lordul sa ramana nepedepsit, cand tocmai rapise pe una din fiicele unui Spirit Primordial? Ce il facea pe el sa fie mai puternic decat restul? Si cum va reusi el sa il infranga, daca nici restul Spiritelor nu puteau? Dar daca aceste spirite nu existau? Dar existau. Din moment ce Lordul era acolo si Tenshi fusese cu el atata vreme si… Dintr-o data deveni confuz. Ii venea sa urle si sa se ascunda undeva. Nu mai intelegea nimic si daca ar fi incercat sa inteleaga simtea ca nu putea sa accepte toate acele raspunsuri. Se opri din mers si privi cerul. Inchise ochii si trase aer adanc in piept. Nu trebuia sa il intereseze nici un raspuns. Singurul lucru pe care el trebuia sa il faca, era sa o elibereze pe Tenshi din mainile Lordului. Singurele lucruri care trebuiau sa il preocupe erau legate de ea. Cum va intra in fortareata, cum va evita toti luptatorii si bestiile Lordului si cum o va elibera pe ea. Nu trebuie ca Lordul sa stie ca el trecuse pe acolo. Asta ar putea sa fie sansa lui. Singura sansa a lui. Lordul precis nu s-ar astepta ca el sa mearga sa o salveze pe Tenshi. Trebuia…
Pasi inainte, parca mai hotarat. Se mai linistise. Avea o speranta, desi vaga era acolo. Totusi un gand nu ii dadea pace. De ce Tenshi era luata captiva si nu alta fiica, al altui Zeu? Doar nu era ea singura care cutreiera Pamantul. Avea nevoie de mai multe raspunsuri decat credea si stand acolo sa isi planga de mila nu rezolva nimic. Era mometul sa face ceva. De cateva zile ratacea prin padure, cu mintea pierduta undeva departe. Din ziua in care Tenshi ii fusese rapita nu ii mai era bine. Inca isi aducea aminte cum patru aratari ii atacasera. Parca se materializasera din neant. Totul se intamplase prea rapid ca sa poata sa actioneze. Si parca in acea zi Tenshi fusese trista, mult prea trista. De parca stia ce o astepta. Nu mai avea nimic de facut, decat sa se trezeasca din amorteala care il cuprinse si sa plece mai departe. Iubirea care era intre el si Tenshi era una intersiza, imposibila. Iar daca ei incalcasera toate regulile sa fie impreuna, daca ea renuntase la multe pentru el, daca incalcase regulile tatalui ei, atunci era timpul ca el sa faca imposibilul si sa o salveze. Privi inainte. Fortareata Lordului se afla peste acei munti, intinzandu-se sub pamant, otravindu-l si deasupra lui, intepand vazduhul cu turnurile lui lungi si negre, asemenea unor colti de animal, gata sa sfasie totul. Auzise multe povesti de la parintii lui sau de la negustori, ale caror drumuri, ca doreau sau nu doreau, mai treceau prin acel tinut. Asa descriau toti privelistea care li se deschidea in fata ochilor, cand ajungeau pe piscul cel mai inalt al muntelui. Cuprins de indoilei, tanarul razboinic pleca mai departe. Dori sa se miste, dar cand dadu sa faca un pas deasupra lui trecu o umbra. Privi in jur aiurit, iar cand ochii lui tintira cerul ramase incremenit. Un dragon scotojiu se afla deasupra lui fixandu-l. Incerca sa fuga, dar o voce il opri:
- STAI!
Se opri. Dar mai degraba de uimire decat de frica. Ramase oarecum nedumerit, vocea pe care o auzise fiind a unei femei. Era imposibil ca un dragon sa vorbeasca. Se intoarse subit din directia din care venise vocea, dar in fata lui se afla acel dragon imens, cu solzi rosii si care fornaia zgomotos. Se dadu cativa pasi in spate si inghiti in sec. Apoi auzi un fel de chitaituri si privind dragonul, observa o fiinta miscadu-se in spatele uriasului grumaz al animalului. Incepu sa inteleaga. Vocea venea de la calaretul dragonului, care acum incerca sa coboare din sa… si avea anumite dificultati. In cele din urma calaretul se lasa pagubas si ramase in sa. Striga la el: - Imi pare rau! Nu am vrut sa te sperii. Este doar un pui si acum invata sa zboare… cu cineva in spinare!
Tanarul privi animalul parca cu dispret. “Un pui… “ sopti acesta.
Vocea calaretului se auzi din nou: - Ai spus ceva?!
- Nu! striga in cele din urma cavalerul.
- Cum te numesti?, continua tanara din sa.
Tanarul ramase aiurit de curiozitatea fetei, dar ii raspunse: - Balthasar! Daca acest nume iti spune ceva…, continua in soapta acesta.
- Acel Balthasar?!
- Cu cine am onoarea?
Calaretul se foi in sa enervat. La urechea lui Balthasar ajusera niste injuraturi. Acesta zambi si striga: - Probleme?!
- Nu ceva ce nu poate fi rezolvat…!!!,
La cateva secunde dupa cele spuse, calaretul se afla langa Balthasar. Dar nu in maniera pe care o dorise. Se rostogoli pe spinarea dragonului si ajunse in sfarsit pe pamant, lovindu-se destul de violent. Ramase acolo cateva secunde fara sa se miste. Balthasar o privea cu ochi mari. Se apleca deasupra ei si zise in soapta: - Domnita, sunteti teafara?
Aceasta rasufla greu si zise printre tuse: - Da, perfect! Am unele dificultati, si arata dragonul apoi continua, … la coborare…
Se ridica de jos jenata si facu o plecaciune. Oasele ii trosnira. Zambi incurcata si zise, deja imbujorata vizibil: - Sunt Miko… , continua ea, de parca tanarul ar fi trebuit sa o cunoasca.
- … Balthasar, dar am mai spus asta. De unde ma cunosti?
Miko ranji: - Eh, dar cine nu te cunoaste? Cavalerul care a cucerit inima unei Nemuritoare… Uuuuuuuuuh! Nu o lua in nume de rau. Mie mi se pare… romantic.
Cei doi fura intrerupti din discutie de o alta aparitie. O umbra acoperi cerul… Un alt dragon…
TO BE CONTINUED…
