Leoaica nu se potriveşte cu restul articolelor scrise aici, fiindcă nu prea am ce să-i reproşez, însă au fost câteva întâmplări amuzante pe care vreau să le menţionez.

Eram în vacanţă şi vorbeam pe net cu Leoaica de ceva vreme (încă de când păţeam diverse cu I.C.) şi, după o vreme, am stabilit şi noi să ne vedem la moacă. La vremea respectivă, aveam obiceiul de a mă plimba prin ţară, aşa că nu era un lucru nou, doar zona.

Leoaica locuia în Târgovişte şi era studentă la Ştiinţe politice UVT, trecând în anul II, spre deosebire de mine, care treceam în clasa a XII-a, dar aşa s-a nimerit. După ceva amânări din cauza inundaţiilor din 2005, se apropie şi ziua plecării.

După ce am luat un personal de la Ploieşti, am ajuns şi Leoaica mă aştepta la gară. Am făcut cunoştinţă şi am început să ne plimbăm prin oraş, ea arătându-mi una-alta pe acolo. Pentru a nu lungi prea mult articolul ăsta cu poveşti nemuritoare, fac precizarea că am stat la Târgovişte patru zile (cazat la Leoaică) şi că ne-am cuplat. Urmează întâmplări mai amuzante pe care mi le amintesc, într-o ordine oarecare.

Eram în parc cu Leoaica şi stăteam de vorbă. În depărtare, era un nene cu un câine de talie mare, îl plimba (sau poate câinele pe nene). La un moment dat, apare un maidanez micuţ, care vroia să o călărească pe căţea. Se urca, pompa de două-trei ori şi fugea atunci când căţeaua se întorcea şi lătra la el. Chestia asta s-a întâmplat de ceva ori.

Când m-am întâlnit cu ea prima dată, se făcea târziu şi mă gândeam să merg la gară. Dar Leoaica vine cu propunerea să stau la ea. Aşa am aflat cu ce se ocupau părinţii ei, amândoi lei: tata era inginer constructor, iar mama avea vreo două magazine. Holy shit, am zis că mă mănâncă ăştia, eu neavând experienţe prea plăcute cu oamenii care au o situaţie materială mai bună. N-a fost cazul, oamenii fiind chiar super.

Tot vorbind despre părinţi, se făcea că era ziua Leoaicăi şi noi eram în sufragerie, după ce s-a spart gaşca. Aveam o sticlă de vermut Garrone, din care am băut amândoi trei sferturi din ea (presupun că eu mai mult ca ea). Deodată, vine cumătra mare şi ne vede aşa veseli, vede şi sticla, ce zice: “Copii, de ce nu vă duceţi în dormitor să vă uitaţi la un film?”. Mă uit la Leoaică, ea se uită la mine 😉 şi mergem. Ţin minte că era un film la tv, dar naiba mai ştie cu ce, că numai la film nu ne-am uitat. A, luptele s-au terminat prematur, eu dând un picior în perete, naiba ştie cum. Mozoleala a durat ceva ore bune, însă durerea de coaie de a doua zi n-a fost amuzantă. S-a notat.

Când eram la Târgovişte, am fost să vizităm Mănăstirea Dealu, fiind şi locul fostului Liceu Militar “Nicolae Filipescu”, unde a studiat Codreanu. După, ne-am aşezat pe o piatră din apropierea străzii principale şi am început să ne mozolim. Dintr-un motiv sau altul, maşinile au început să claxoneze, probabil Leoaicăi i se vedea ceva, habar n-am.

Într-o altă ieşire în parc, Leoaica stătea pe bancă şi avea tot chiloţi tanga, care ieşeau puţin în afară dintr-un motiv sau altul, lucru observat de mine atunci când am fost să duc ceva la coşul de gunoi din apropiere. Însă treaba asta a observat-o şi un moş, care obişnuia apoi să dea ture pe acolo, venind întotdeauna prin spatele ei ca să se mai uite, poate apuca să vadă şi el una-alta.

Tot prin Târgovişte, Leoaica era cu instructorul auto, iar eu cu ei, în spate. Seara, începuse o ploaie torenţială, iar sistemul de canalizare a cedat, apa şiroind pe străzi. Noi am încercat apoi să găsim o cale de întoarcere, văzând cum alţii care se încumetau să treacă prin străzile inundate rămâneau blocaţi acolo. Senzaţii tari, româneşti, ce să mai.

Leoaica avea o nepoţică foarte deşteaptă. Atât de deşteaptă încât l-a pus pe taică-su în dificultate într-o zi. Ea dă să intre în bucătărie, însă uşa era închisă şi ea nu putea să o deschidă. Asta mică îl întreabă pe taică-su ce face acolo, la care el îi răspunde că sex. Auzind asta, fetiţa întreabă inocentă: “Singur?”. De-ar fi să am vreodată o fată, aş vrea să fie ca asta mică, deşteaptă foc puştoaica.

Relaţia cu Leoaica a devenit mai rece pe măsură ce distanţa dintre noi creştea (eu negândindu-mă la câţi kilometri sunt între Galaţi şi Timişoara şi că aş petrece o bună parte din zi pe tren) şi, în cele din urmă, Leoaica a încetat să mai dea un semn de viaţă prin decembrie, spunându-mi ulterior să am grijă de mine şi să încetăm comunicarea, însă neoferind un motiv anume pentru care a hotărât să pună punct. Presupun că a găsit pe cineva acolo, nu este exclus, dar asta e treaba. În prostia mea, îi trimisesem un mail în care vroiam să ne împăcăm, mail care nu a primit niciun răspuns, dar care mi-a cauzat nişte probleme ulterioare, dar asta e altă poveste.

În afară de final, am învăţat destule de la Leoaică, fiind un sprijin real, mai ales în urma chestiilor păţite anterior, lucru binevenit. Nu am mai vorbit cu ea de atunci şi nu ştiu ce mai face. O găsisem pe Facebook, dar am ezitat să o contactez, respectându-i dorinţa.