Voi scrie aici un fan fiction scris de o prietenă de-a mea (cel puțin, sper că mai suntem prieteni, chit că nu am mai vorbit de ceva ani pentru că nu am mai văzut-o prin zonă), A.H. aka Demona. Respectiva scriere este preluată de pe forum-ul Anime Club (fostul Ro-anime pentru cunoscători), personajele fiind membri ai forum-ului. Mi-a plăcut mult la vremea respectivă (sept 2004) și am zis că n-ar strica să fie și aici, cu anumite corectări – diacritice, formatare, așezare.
Focul ardea mocnit. Îşi aşeză mâinile reci şi zgâriate pe pietrele calde din jurul focului. Privi lung zgârieturile care deja se cicatrizau de pe dosul palmelor. Unele dintre ele erau inflamate, probabil infectate. Îşi ridică privirea la auzul unui sunet care venea dinspre pădure. Îşi miji ochii şi privi timp de câteva secunde spre desimea ei. Întunericul nu îl împiedică să vadă. Strâmbă din nas dezamăgit. Doar o veveriţă. Deşi ciudată prezenţa ei, la acea oră din noapte. Dar nu se sinchisi să îi dea prea multă atenţie. În acel moment mai tare îl chinuia foamea care o simţea şi care nu îi dădea pace.
Fusese deranjat din vânătoarea lui de o creatură de-a Lordului. Nu dorea să aibă nimic dea face cu tot ce era bun pe acea lume, dar Raul ce îl împrăştia acel Lord îi făcea şi lui… rău. Îi lua libertatea şi puterea. Până atunci el era cel care aducea frică, toţi fugeau de el, dar acum, acum îi cereau ajutorul. Nesăbuiţii!!! Nu îşi dădeau seama că EL era cel de care trebuiau să se teamă. Dar nu era aşa. Pufni nervos. Îşi ridică mâinile de pe pietrele calde şi îşi privi palmele. Pielea îi era albă şi fină, iar degetele lungi şi drepte, lucru cam neobişnuit pentru un personaj de genul lui. Zâmbi fugar, iar zâmbetul scoase la iveală nişte colţi ascuţiţi şi albi. Stomacul lui scoase un sunet. Îşi prinse talia între braţe. Trebuia să vâneze, dar era prea slăbit, după lupta care o avuse. Un val de căldură se ridică din stomac spre creştet. Îşi simţi gura uscată. Îi era sete… Nu mai simţise mult gustul sângelui şi nici al cărnii crude. Ce devenise? Îi era ruşine de el. El, temuta creatura, nici om, nici animal, acum era prea obosit şi să mai vâneze. Îşi aţinti ochii asupra focului. Flăcările roşiatice se reflectau în pupile negre ale ochilor lui. Mârâi înfundat, apoi zise doar pentru el:
– Sidonix, ce ai ajuns? Te ascunzi de oamenii care îţi cer ajutorul, eşti flămând şi însetat şi nici măcar nu poţi vâna… Şi Lordul ăsta are o mare problemă cu tine…
Privi în jur parcă dezorietant. Începu să adulmece aerul. Miros de blană udă şi murdară. Venea de undeva de departe, dar îi putea simţi mirosul. Se ridică de jos şi ascultă. Chitaituri de animale speriate care îşi căutau loc de adăpost. Continuă să asculte… Răget de fiară. Lordul şi-a scos “odraslele” la vânătoare. Se încruntă. Scoase un urlet prelung. Din depărtare se auziră alte urlete, probabil lupii, care îi răspundeau “chemării”. Răsuflă adânc, parcă încercând să se calmeze. Îşi ridică sabia de jos, trecu cordonul de piele peste cap şi aranjă sabia minuţios pe umăr. Îşi roti gâtul o dată, iar oasele îi trosniră scurt. Privi iar spre pădure. Acum putea distinge uşor animalele. Contururile trupurilor lor se vedeau deja printre copaci. Sau cel puţin el le putea vedea. Un om normal nu ar fi observat nici sclipirile ochilor lor. Dar Sidonix nu era un om normal. Aşa că putea să îi vadă, putea să îi audă şi să le simtă mirosul. Strâmbă din nas, de parcă acel miros l-ar fi deranjat. Se întoarse cu o mişcare bruscă şi porni în fugă spre pădure. Simţea creaturile aproape. Patru prezente. Fiecare cu un suflet diferit, unul mai hăituit de ură şi foame decât celălalt.
Deodată cele patru prezențe se despărţiră. Sidonix se opri din fugă. Parcă dezorientat privi în jur. Dispărură, dar era imposibil. El nu avea vedenii. Ştia foarte bine ce simţise, auzise şi văzuse. Mârâi nervos. Deodată simţi o greutate în dosul cefei. Cu o mişcare scurtă se întoarse şi în acelaşi timp scoase sabia din teacă. Una din bestii sărise spre el, dar îşi găsi repede sfârşitul, sfârtecată de sabia luptătorului. Linişte. Sidonix răsuflă greu. Nu înţelegea. Asemenea creaturi nu mai întâlnise până atunci. Nici măcar în peşterile lui Cerber. Deodată, din neant o altă creatură ţâşni spre el. De data aceasta îl doborâse. Sidonix scapa sabia din mână. Se rostogoli pe jos, cu animalul peste el. Urlă enervat şi prinse grumazul creaturii între mâini. Îşi înfipse unghile în carnea lui. Deodată pielea mâinilor lui începu să se crape. De sub ea ieşiră la iveală nişte gheare ascuţite. Sidonix strânse mai tare gâtul animalului. Ghearele se adânciră în grumazul lui. Creatura urlă, dar se zbătu în speranţa că va scăpa din strânsoare. Dădu să-l muşte. Sidonix se încruntă şi trase cu putere. Un urlet de agonie se auzi în liniştea pădurii. Sidonix sfâşie gâtul bestiei. Trupul neînsufleţit căzu peste Sidonix. Îl împinse scârbit de pe el şi se ridică de jos. Se întoarse şi îşi cauta sabia. Stătea înfiptă în trunchiul unui copac. Se apropie, dar când puse “mâna” pe mânerul ei auzi un mârâit. Îşi ridică privirea. Una din acele patru creaturi negre îi “rânjea” din copac. Sări un pas în spate nescăpând animalul din vizor. Cu mişcări calme, scoase teaca sabiei de pe umăr şi se lepăda de veşminte. Se lasa să cadă în genunchi. Rânji:
– Nu-mi dai de ales…
Sidonix îşi întinse gâtul. Şira spinării se arcui, poate prea tare. Pielea se crapa şi în scurt timp o creastă tuciurie se ridică pe spinarea lui. Muşchii corpului se umflau. De la baza spatelui incepu să îi crească o coadă. Mâinile deja trasformate, se adânciră în pământ. Scoase un urlet ascuţit. Pielea feţei crapa şi ea, lăsând în urma ei un bot lung, asemănător unuia de lup. Colţi ascuţiţi, urechile alungite, ochi pătrunzători şi reci de animal. În cele din urmă se lepăda de pielea de om, iar acum arată asemenea unei bestii ce îl atacase. Corpul îi era acoperit de un păr negru şi scurt, o blană deasă, iar membrele se trasformasera şi ele. O creastă dintr-o membră aparent subţire i se ridică pe spinare, iar coada zvâcnea asemenea unui bici, lungă şi acoperită de solzi, parcă un şarpe viu. Metamorfoza era completă.
Sidonix îşi privi adversarii, care acum îi dădeau târcoale. Se mârâiau unii pe alţii, dar nici unul nu mişca. Se pare că trasformarea luptătorului surprinse cele două creaturi. Păreau intimidate. Cel puţin aşa simţea Sidonix. Asemenea unui câine care simte frica omului când se apropie de el. Dar totuşi, se pare că nu îi intimidase îndeajuns. Una din creaturi se repezi la el. Cu o singură mişcare Sidonix lovi cu laba şi doborî animalul. Îi rupse coastele şi îi răni plămânii, iar acum animalul se zvârcolea în faţa lui, sufocându-se. Mai rămase unul singur. Fără să mai aştepte vreo mişcare din partea lui Sidonix, bestia neagră se năpusti asupra lui. Sidonix se feri din calea lui, se întoarse şi lovi cu coada. Lovitura făcu animalul negru să urle. Enervat se întoarse către Sidonix, dar creatura, era deja lângă el. Îşi înfăşură coada în jurul membrelor posterioare şi îl dobora. Se repezi asupra lui, muşcând carnea pieptului. Odrasla Lordului urlă prelung. Sidonix îşi adânci botul în corpul lui, zdrobind oasele cu dinţii. Prinse inima animalului între colţi şi muşcă. Urletele se opriră brusc. Murise. Încă mestecând inima adversarului, Sidonix se retrase cu mişcări lente de lângă el. Dar reveni repede asupra lui, devorându-i leşul. Se pare că vânatul lui venise în cele din urmă. Când îşi termină cina se îndrepta obosit către locul unde sabia şi veşmintele lui zăceau. Se aşeză lângă ele. Îşi întinse botul pe labe şi închise ochii.
Aştepta venirea zorilor. Doar aşa putea să îşi recapeta formă de om. Iar acum că mâncase se simţea în stare să plece mai departe. Se pare că pe cât era mai aproape, pe atât atacurile Lordului erau mai dese asupra lui. Nu înţelegea de ce. În fond, nu era de partea nimănui. Apoi auzi o voce şi una care îi era cunoascută:
– Chiar de aceea te doreşte mort. Pentru că nu eşti de partea nimănui. Ai ales să nu fii de partea nimănui, iar pentru el asta înseamnă că eşti împotriva lui.
Era unul dintre Observatori. Personaje nesemnificative pentru Sidonix, care urmăreau activitatea oricărei creaturi sau oricărui lucru de pe acea planetă, dar care nu interveneau în decursul evenimentelor sau a vieţii nimănui. Stăteau şi… observau.
Toţi în afară de unul, Kaoru. El era diferit. Se mişca precum vântul. Întodeauna de partea Binelui, dar în caz că vreo creatură asemenea lui Sidonix era la o răscruce de drumuri, înclina balanţa în favoare lui. Aşa îl jucase pe Sidonix de multe ori de când Lordul ajunse la putere şi punea stăpânire, încet dar sigur, pe fiecare ţinut. Se pare că lui Kaoru nu-i convenea prezenta acestui Lord. Şi era de înţeles. Dacă Lordul ar afla de existenţa organizaţiilor de Observatori, le-ar fi distrus mai mult ca sigur. Dar Kaoru era mai mult decât un simplu Observator. Împreună cu fratele lui, Zeri, care era conducătorul unei mase de rebeli împotriva Lordului. Kaoru încerca să îl ducă pe Sidonix de partea lor, ştiind valoare lui… Și secretul lui.
* * *
TO BE CONTINUED…