Axi deschise ochii. Se afla în acelaşi loc. Prins între nişte coloane subţiri de granit. Stătea ghemuit într-un colţ al coliviei de piatră, privind în gol. Se pare că adormise. De când stătea acolo, îşi dăduse seama că în timpul nopţii atmosfera în acea văgăună se răcea, devenea mai suportabilă. Toate jivinele Lordului ieşeau la suprafaţă, făcându-şi acolo de lucru. În timpul ziliei stăteau ascunse de razele soarelui şi adierea vântului, de parcă le-ar fi otrăvit şi unelteau împotriva “celor de sus” sau confecţionau arme, care mai de care mai mortale. Răsuflă greu. Dorea libertatea. Dar nu o putea avea. Cel puţin nu acum. Încă mai avea speranţa că va scăpa de acolo. Măcar el.
Tovarăşul lui de drum, MuadDib nu se mai afla cu el de ceva vreme. Simţea că încă nu murise, dar Lordul îi despărţise. Acum nu mai avea pe nimeni. Se afla singur într-un întuneric deplin. Se ridică în genunchi şi se târî până lângă gratiile de piatră. Privi afară şi răsuflă încă o dată greu. Se afla undeva pe un pisc de piatră, în acea văgăună. Iar de acolo îi era imposibil să evedeze. Poate doar dacă cumva i-ar fi crescut nişte aripi. Dar măcar acolo sus nu era la îndemâna urâciunilor de supuşi ai Lordului. Atunci când fusese capturat de gărzile lui blestemate, văzuse şi alţi prizonieri. Cei de la nivele inferioare, care constant se aflau la îndemâna şi batjocura lor. Atunci îşi dăduse seama că probabil acela avea să fie sfârşitul lui. Dar nu prea mai avea mare importanţă dacă scapă sau nu. Lordul îi citise deja prea multe gânduri, printre care şi secrete. Aşa ajunsese să fie mutat undeva sus. Lordul aflase de frica lui de înălţimi.
Scânci printre dinţi. Arma Lordului era temerea fiecăruia. Le trezise din morţi pe Nocturna şi Kei, iar acum, peste câteva săptămâni avea să îl trezească pe Majin. Mai asta mai lipsea. Majin fusese unul dintre cei mai mari tirani din istoria cunoscută de el. Precis acum Nocturna şi Kei se aflau şi ele la căutat de trupuri, dar le omorau. Le văzuse. Nu mai erau fiinţe umane. Erau arătări cu aripi de diavol. Demoni din tenebre, gata să distrugă tot. Fuseseră o pacoste cât au fost fiinţe umane. Nu dorea să se gândească de ce erau în stare acum că nu mai erau… “normale”. Iar Majin, cine ştie ce arătare avea să devină sub forţa Lordului.
Fu interupt din gaduri de un urlet. Recunoscu vocea. Era a lui MuadDib. Călăii se întoarseră şi iar începuseră tortura pentru a afla informaţii de la el. Lordul îi răscolise şi lui mintea, dar nu avea ce să afle prea multe de la Muad. El era doar un simplu prieten de-al lui, nu cunoştea informaţii prea multe despre rebeli sau alte probleme ale Organizaţiilor de Observatori. Lordul probabil crezuse că e prea instruit şi mintea lui nu cedează, aşa că ceru să fie chinuit şi torturat în spreranța că va ceda psihic şi le va spune ce vor. Dar Axi ştia că singurul mod în care Muad va ceda va fi cel fizic, iar când acel lucru se va întâmpla, prietenul lui îşi va găsi sfârşitul.
Inima începu să îi bate puternic. Dorea să plece de acolo. Trebuie să plece de acolo şi trebuia să îl salveze pe MuadDib. Şi mai trebuia să îl avertizeze pe Kaeru despre Majin. Oare el aflase de Nocturna şi Kei? Dar Kaoru şi Zeri? Atacul “vânătorilor” Lordului făcuse multe victime în acea zi blestemată, printre care şi Kaeru. Dar el avusese noroc să scape. Cel puţin aceea rămase ultima imagine pe care Axi o văzuse înainte să fie doborât de unul din luptătorii adversari. Ura că era prizonier acolo. Apoi îşi dădu seama. “Sufletul”! Tot în vizuina Lordului trebuia să se afle. Sigur era acolo. Acum avea ocazia să ducă o misiune la bun sfârşit. Dar nu avea de unde să ştie dacă restul au găsit un corp pentru el. Iar dacă au găsit, va rezista Sufletul până va fi dus la el? Dar dacă omora acum corpul în care se afla, acest lucru sigur va fi simţit de Lord. O scădere a puterii lui aşa de bruscă va fi sigur simţită şi de restul Spiritelor. Şi el nu avea de unde să ştie cât rezista un Suflet fără un corp pe pământ. Probabil cel mai indicat lucru era să o elibereze pe cea în care se afla sufletul. Şi asta nu va fi uşor. Pentru că probabil, dacă ea era conştientă, ar fi putut părăsi oricând trupul şi acum nu o putea face. Logic, Lordul o ţinea cumva, într-o comă. Şi acum ce avea să facă? Dădu dezaprobator din cap. Se ridică în picioare şi îşi strecură capul printre gratile pietroase. Din unul dintre tunele hăului ieşeau în coloane lungi Nityzii – soldaţii Lordului. Erau nişte creaturi destul de mărunte, dar rapide, care se strecurau uşor peste tot şi agilitatea lor te ameţeau. Cu ei începea Lordul o luptă. Ei erau cei ce îi ameţeau pe adversari, le împrăştia rândurile, dezabindadu-i, apoi venea rândul Lleracilor. Lleracii erau mult mai masivi şi puternici. Nu la fel de rapizi, dar reuşeau să inspire frică, iar stilul lor de luptă era bine pus la punct. Mulţi preferau să fugă din calea lor decât să îi înfrunte.
Axi privea în continuare şirurile de luptători. După ce trecută două coloane de Nityzi, urmară încă două de Lleraci. Lordul pregătea un atac. Dar se pare că nu de proporţii prea mari. De obicei, folosea între trei şi şase trupe de Natyzi şi între cinci şi opt de Lleraci şi uneori chiar mai multe. Depinde de ce dorea să cucerească, cât de puternic era, cât de puternic îşi credea sau vedea Lordul inamicul. Axi oftă. Era prins acolo şi nu putea face nimic. Şi chiar dacă ar fi putut face ceva, era prea slăbit ca să poate să fugă de acolo. Avea nevoie de un plan şi repede. Poate ar fi trebuit să înceapă să manace din raţia de macare care o primea de la Portralli. Portrallii erau ceva mai puţin vicioşi şi se ocupau exculusiv de pizonieri, fiind lăsaţi să facă munca murdară a acelui regat tenebru.
Uşa se deshise brusc. Axi îşi scoase capul dintre gratii şi se aruncă pe jos. Prizonierilor nu le era îngăduit să privească afară din celula lor. Lucru care i se părea foarte stupid lui Axi, din moment ce celula lui nu avea decât un singur perete solid şi în rest era înconjurat de coloanele subţiri de granit. Trebuia să închidă ochii pentru a nu vedea priveliştea din faţa lui. Înăuntru intră unul din portralli. Era scund şi îndesat, iar culoarea pielii lui era nedefinta, parcă un albastru, dar poate se înşela. În jurul taliei avea atârnată o bucată de blană, prinsă cu o curea lată de piele, pe care stătea atârnat un inel de oţel cu multe chei pe el. Axi îl recuoscu, dar poate numai din cauza formei capului lui, care era lunguiaţa, iar pe creştet avea o creastă de păr alb. Era singurul cu păr alb, restul îl aveau negru. Problema cu acei portrallii era că ajungeau la o anumită vârstă, iar de acolo parcă încetau să mai îmbătrânească. Iar majoritatea arătau la fel, singurul mod de a le şti vârstă, era să îi întrebi. Acest portrall, în schimb, era cărunt, probabil fusese primul din rasa lui. Unul din canini de jos îi ieşea peste buza superioară şi o cicatrice îi brazda bărbia şi gâtul. În unele locuri mai puteai distinge firul de sfoară cu care fusese cusut. Rana era veche, după cum aflase Axi de la el, dar nu se videcase niciodată bine. Şi se părea că acest lucru îl deranja pe portrall, pentru că avea unele dificultăţi când mânca sau când vorbea. Noul venit ducea în spate un om. Axi se ridică de jos, dar rămase la distanţă de paznic.
Acesta din urmă îi rânji şi zise, nu înainte să tuşească de câteva ori şi să scuipe sânge:
– Ţi l-am adus înapoi. Nu e bun de nimic. Are capu` gol. Acum e mai gol ca înainte, râse acesta şi îşi aruncă din spinare povară.
Axi îl privi pe cel aruncat. Era MuadDib. Hainele îi erau sfârtecate şi răni adânci îi brăzdau trupul. Avea o lovitură la cap, care îi sângera, probabil fusese ultima lovitură înainte să îl ducă la el. Axi se apropie de el. Portrallul izbucni în râs:
– Nu îţi fie teamă. Poţi să-l ai. Ei nu mai au nevoie de el!
Axi ezită câteva secunde apoi zise:
– … Pot să îmi aduci, te rog, puţină apă?
– … Îi ceri mare lucru lui Zagga. Apă… hmmmmmm… Să vedem. Ce dai în schimbu` apei? Zise portrallul măsurându-l din priviri pe prizonier.
Axi rămase mut. Nu avea ce să îi dea. Fusese golit de arme sau orice alt obiect preţios când fusese capturat, iar portrallii nu doreau informaţii, nu că ar fi dorit să dea vreuna.
Îl privi pe Zagga rugător. Portrallul zise în cele din urmă:
– Fie! apoi îl privi pe MuadDib. Se pare că o să aibă nevoie de ea, zise Zagga şi ieşi din celulă, trântind uşa după el.
Axi ingenuchie lângă MuadDib şi îl întoarse cu grijă. Acesta gemu. Dori să îl mute din loc, dar durerile în care se află prietenul lui îl făcu să renunţe la acea idee. Îi şterse faţa cu mâneca hainei lui şi îi privi lovitura de la cap. Era adâncă şi probabil se infectase deja, iar sângele nu se oprea. La scurt timp de la plecarea lui Zagga, acesta se întoarse şi spre surprindea lui Axi, îi aduse şi cârpe curate, fașe şi apă destulă pentru rănile lui Muad şi pentru băut. Apoi plecă şi se întoarse iar cu nişte pături. Surpriza veni când Axi întinse una din paturi şi din ea căzu o sticluţă învelită în pânză şi legată cu sfori subţiri din piele. O deschise şi o mirosi. Recunoscu mirosul înţepător din flori de Dalminee, flori ale căror frunze sau petale erau folosite pentru vindecarea rănilor, iar lichidul din tulpină lor era folosit pentru dezinfectarea lor. Pe lângă asta, o amestecătură de apă cu lichidul din tulpină de Dalminee, băută îţi dădea forţă. Dar orice fel de combinaţie de ceaiuri sau fierturi din acea plantă era o soluţie în astfel de probleme. Axi zâmbi şi turnă câteva picături în bolul cu apă care îi fusese adus. Puse o picătură pe degetul lui şi îi unse buzele lui MuadDib cu ea. Acesta deschise ochi brusc la simţul mirosului şi îşi linse buzele, apoi înghiţi. Îl privi scurt pe Axi şi închise ochii înapoi. Apoi zise în şoaptă:
– A-pă…
Axi dădu din cap în semn dezaprobator:
– Nu încă prietene. Dacă îţi dau apă acum o să mori. Ai răbdare să se obişnuiască corpul cu picătura de Dalminee, apoi vei primi şi apă.
Axi închise sticluţa cu dopul de plută şi o ascunse sub centura de material ce îi strângea talia. Înmuie una din cârpe în apă cu esenţă şi începu prin a-l îngriji pe Muad. Acesta mai deschidea ochii rar, probabil când simţea durere sau mai chicotea cerând apă. Dar abia când Axi reuşi să îi cureţe fiecare rana şi să îl panseze, cererea lui fu îndeplinită. Dar şi atunci, mai întâi gustase apa de pe fașa umezită, picur cu picur şi, în cele din urmă, reuşi să bea din bolul adus de Zagga. Nu reuşi mai mult de gură. Parcă nici nu îi trebuia mai mult. Simţea cum gâtul îi ia foc şi apoi stomacul. Simţi gustul licorii dizolvate în apă. Rămase întins câteva minute, fără să mai scoată vreun sunet, de parcă murise. Apoi îşi mişcă degetele şi mâna începu să i se plimbe pe pardoseala de piatră. Deschise ochii şi privi în jur. Îl văzu pe Axi stând lângă el cu bolul în mână. Îi zâmbi şi închise înapoi ochii. Acum ranitul putea să fie mutat, decise Axi. Îl împinse până lângă o pătură, iar MuadDib se târa peste ea, apoi rămase acolo nemişcat. Fu acoperit cu alta, iar Axi se retrase lângă el, învelindu-se cu a treia pătură ce îi fusese adusă. Miroseau ingrozior, dar ţineau cald, iar lui nu îi mai pasa prea mult. Sorbi şi el din bolul cu apă, apoi îl lăsă jos. Îşi sprijini capul de gratiile celulei şi închise ochii. De ce Zagga îl ajutase? Mai mult decât ar fi trebuit probabil. Urma cumva rândul lui la tortură şi acum portrallii îl tratrau altfel? Sau era doar simplul fapt că portrallii îi urau pe Nityzi şi Lleraci şi preferau să “ajute” un om. Poate reuşea totuşi să plece de acolo dacă se înţelegea cu Zagga. Poate dacă îi promitea avere… Poate…
Adormi. Un somn greu şi fără vise.
***
TO BE CONTINUED…