Se face că în vara anului 2007 am început să citesc ziarul pentru a găsi un job, urmând a contribui şi eu la cheltuielile familiei şi să am un ban al meu pentru a mai cumpăra una-alta. Trec peste momentele penibile în care găsisem un anunţ de operator PC, care operator trebuia să deţină şi cunoştinţe de contabilitate şi alte minuni netrecute în ziar, lucru aflat abia când m-am dus la firma respectivă. După câteva tentative eşuate (operator PC, lucrător la benzinărie, muncitor necalificat fabrică de sârmă), găsesc un anunţ pentru un supraveghetor sală de fitness şi culturism. Ţinând cont de faptul că nu eram chiar paralel în domeniu şi că sala era situată la vreo 30 de minute de casă, am mers să văd care e treaba.
Ajungând la sală, intru şi spun că am venit în legătură cu anunţul. Mă ia în primire un tip cu braţele tatuate, care se aşază pe treptele din faţa sălii şi începe să mă prelucreze, fiind oarecum sceptic vizavi de cunoştinţele mele în domeniu, ţinând cont că eram student la Litere. Lămurindu-se ulterior, tipul îmi spune să vin a doua zi şi că voi avea o lună de probă, urmând să fiu plătit ulterior cu vreo 250 de lei pentru 3 ore. Aşa a început aventura ce avea să dureze aproape un an de zile.
Nu voi intra în detalii despre cum a decurs perioada de probă, lucrurile nefiind prea complicate. Tipii care frecventau sala erau diverşi, însă marea lor majoritate erau destul de ok şi ne înţelegeam bine. Problema mea era cu anumiţi inşi şi cu însuşi patronul, care cam suferea de paranoia, având prostul obicei de a verifica în permanenţă una-alta pe acolo. Voi menţiona câteva întâmplări şi persoane care mi-au rămas în minte, într-o ordine cât mai cronologică. Pentru început, voi vorbi despre trio.
Încă de la început m-a iritat un trio format din trei liceeni cu impresii, deşi al treilea luat individual era cât de cât ok, doar că era în permanenţă cu ceilalţi doi şi trebuia să facă şi el la fel. De cum m-au văzut, au început să arunce vorbe de genul “Ce să mă înveţe ăsta pe mine?” sau “Ce ştie ăsta să facă?”, dar nu m-a deranjat, eu lăsându-i în pace.
Cu timpul, tipii ăştia deveneau din ce în ce mai bulangii, având impresia că sunt eu ştiu ce fenomene, luându-mă la mişto sau aruncând săgeţi cu multe ocazii (de ex. făcând mişto de telefonul Nokia 6150 pe care l-am avut o perioadă), dar i-am ignorat. La un moment dat, se pare că doi intre ei începuseră să ia Naposim, în încercarea lor de a obţine mai multe performanţe şi chiar se lăudau cu treaba asta. I-am ignorat iar, treaba lor.
Trio-ul devenise unul din motivele de a mă irita, tipii nelăsându-mă în pace mai niciodată. Mă strigau pe acolo “Bogdănele” şi alte chestii de genul, de parcă am fi mâncat din aceeaşi blidă. Am trecut peste, nu mi-am pus mintea cu ei. Însă într-o zi, văzând că stau mai mult degeaba pe scaun (că stăteam lângă intrare sau prin sală, tot aveam destule momente când puteam face ceva mai productiv), m-am hotărât să iau la mine o carte de la bibliotecă, primul volum din Dune, care a devenit una din cărţile mele preferate.
Aşa se face că a venit trio-ul şi au observat cartea. Cel mai miştocar dintre ei se apropie şi citeşte titlul pe româneşte, fiind clar faptul că nu ştia despre ce carte e vorba. Al doilea miştocar vine şi mă întreabă ce carte e aia, la care eu îi răspund că este cel mai tare roman SF, tipii fiind foarte amuzaţi de explicaţie, aruncând câteva vorbe la adresa cărţii. Partea bună era că în zonă mai erau câţiva tipi care au auzit discuţia şi care mi-au dat de înţeles să nu-mi bat capul cu aia, ceea ce şi aveam de gând să fac.
Tipii faceau parte din categoria puştilor fără minte, care vroiau să crească rapid încă de ieri, dar care nu erau dispuşi să facă exerciţii mai serioase. De exemplu, nu l-am văzut pe niciunul (şi majoritatea din sală nu făceau) să facă genuflexiuni sau să-şi lucreze picioarele în vreun fel. Toţi băgau mai ales piept şi braţe, chipurile pentru “pizde”.
După o vreme, începusem să îmi pierd răbdarea cu ăştia trei, dar nu le-am zis nimic, nefiind rostul meu să fac pe fratele mai mare / tatăl / whatever. Chiar dacă mă mai întrebau ocazional de ce nu trag de fiare, eu răspundeam evaziv pentru că mă aşteptam la alte tâmpenii din partea lor, cu toate că seara, înainte de ora închiderii (lucram de la 18 la 21), obişnuiam să fac tracţiuni la bara fixă, un alt exerciţiu pe care nu l-am prea văzut pe acolo, lumea preferând tracţiunile la helcometru.
Într-o seară, tipii rămăseseră până mai târziu şi m-au prins făcând nişte tracţiuni, ei încercând să arunce câteva vorbe spuse la mişto, dar un tip, văzând ce se petrece, le-a cam închis gura. Tipul respectiv ştia că eu îmi fac antrenamentul seara, eu putând face 15 repetări fără probleme, spre deosebire de ei. Ulterior, au văzut alte câteva antrenamente şi apoi au mai lăsat înţepăturile deoparte.
Nu vreau să generalizez, dar tipul trio-ului l-am mai întâlnit în salile la care am fost: puşti de liceu, care vin mereu în gaşcă (erau zile când venea un singur tip şi pleca după ce vedea că nu i-au venit tovarăşii) şi care vor să crească cât mai repede, folosind chiar substanţe dopante pentru asta şi considerându-se mai pregătiţi decât sunt, fapt pentru care sfaturile unui biet supraveghetor care nu arată cine ştie cum nu au niciun fel de greutate.
Ceea ce lumea a omis este că respectivul supraveghetor, deşi nu arată ca David al lui Michelangelo sau Hercule, are suficientă forţă cât să nu-i fie ruşine. Eu mereu am pus accent pe partea practică, de forţă, decât pe estetică, mărimea muşchilor nefiind atât de importantă, ci lucrurile pe care le poţi face cu ei.
Încă ceva, trio-ul avea pretenţia de a asculta hip-hop (B.U.G. Mafia în principal), chiar dacă în sală erau fete, gradul lor de nesimţire fiind evident. Mai mult, un alt gest de meltean prost era îndreptat fix asupra puţinelor fete care mai dădeau pe la sală, până să înţeleagă că vin toţi cretinii în intervalul ăla orar: trio-ul obişnuia să le spună una-alta, încercări penibile de a le agăţa, iar dacă vedeau că nu sunt băgaţi în seamă, dădeau pe la vestiarele lor şi încercau să le dărâme cortina, pentru a vedea şi ei o ţâţă. Chestia asta mi-a displăcut profund, iar tipele nu au mai revenit de atunci. Nu îmi aduc aminte ca pe patron să-l fi interesat prea mult, din moment ce ăia nu au păţit nimic.
Cam atât în acest episod.