Un articol interesant despre A Dog of Flanders. Preluat de pe Crossroadsmag.
If you ask Japanese people what they know about Belgium, they will probably reply: “Oh yes, beers and chocolates”. But you would notice their somewhat quizzical look, indicating they do not really have a clear image of the country.
Then try this: “Do you know about Flanders?”
Am salvat prezentul articol acum vreo opt ani şi m-am gândit să-l public aici, din moment ce nu l-am mai găsit în altă parte.
Generalul de divizie post-mortem Ion Bunoaica, considerat ctitorul Jandarmeriei Române contemporane, şi-a dedicat viaţa reînvierii tradiţiei acestei arme. Soarta i-a fost însă potrivnică nelăsându-l să-şi ducă la bun sfârşit visurile şi idealurile. La 1 septembrie 1995, un năprasnic accident de elicopter i-a curmat viaţa.Înainte de a muri, a avut o premoniţie.
Un articol interesant despre secretele japonezilor vizavi de longevitatea lor. Preluare de pe EmaxHealth.
It’s All in the Food
The Japanese diet does not center on delicacies eaten solely for taste. In fact, most dishes are consumed based on the health benefits people gain from them. Conscious decisions are based on “What would be good for me?” as opposed to `What do I feel like eating?’ This leads one to contemplate what is the diet for the average Japanese person and what are their secrets?
Preluare de pe ziua.ro (acum 9am.ro)
Cei implicaţi numesc spionajul “Marele Joc”. Un joc de societate. De-a realitatea. Rafinat, subtil, crud. Fără reguli şi fără final. Am vorbit cu câţiva jucători – oameni fără faţă, cu minţi de derbedei şi suflete de patrioţi. Mi-au spus că nu poţi să pui mâna pe informaţia vitală pentru ţara ta decât dacă minţi, furi şi înşeli. Ca să poţi face asta – pentru ţară şi nu în interes personal – trebuie să fii un om de treabă, hotărât şi fără multe întrebări în suflet. Aşa sunt ei. Fac ce au de făcut şi gata. Trăiesc într-o lume apăsată de propriile ei taine şi de faptul că orice înseamnă de fapt altceva.
,,Staiii!’’, strigă santinela. ,,Staiii!’’, repetă somaţia cu glasul tensionat, un strigăt ce se voia spăimos şi categoric, un ordin dintre cele mai definitive, după care nu mai poate urmă decât glonţul, luând-o înaintea troznetului împuşcăturii care ar fi rămas să vâslească mai greu prin aer.
Articol preluat de pe Tiuk.
Fiind născut în 1987, am fost martorul introducerii primelor console de jocuri la noi şi am putut încerca multe jocuri despre care generaţiile actuale nu prea au auzit. Erau alte vremuri, nu existau efecte 3D, sunetele pe 8 biţi făceau legea, însă ne distram de minune. Apoi au apărut primele arcade-uri cu fise, console mai puternice, apoi PC-ul, care a schimbat industria jocurilor pentru totdeauna.
Continuând seria amintirilor din perioada în care lucram ca supraveghetor la o sală de forţă (că asta era mai mult, partea de fitness fiind reprezentată de câteva biciclete eliptice şi vreo două seturi de greutăţi cu nisip), ajung la burtosul nesimţit.
E drept, la sală erau mulţi burtoşi (nu am văzut multă lume antrenându-şi abdominalii), însă unul anume ieşea în evidenţă, fiind a doua nenorocire care mi se putea întâmpla în afară de prezenţa trio-ului. Norocul meu iniţial era că specimenul ăsta făcea prezenţa la amiază, eu având de-a face cu el abia sâmbăta, asta până să mi se fi modificat programul, caz în care am ajuns să-l văd zilnic. O să-i spun burtos nesimţit de acum înainte, pentru a nu-i jigni pe ceilalţi burtoşi. Să explic.
Se face că în vara anului 2007 am început să citesc ziarul pentru a găsi un job, urmând a contribui şi eu la cheltuielile familiei şi să am un ban al meu pentru a mai cumpăra una-alta. Trec peste momentele penibile în care găsisem un anunţ de operator PC, care operator trebuia să deţină şi cunoştinţe de contabilitate şi alte minuni netrecute în ziar, lucru aflat abia când m-am dus la firma respectivă. După câteva tentative eşuate (operator PC, lucrător la benzinărie, muncitor necalificat fabrică de sârmă), găsesc un anunţ pentru un supraveghetor sală de fitness şi culturism. Ţinând cont de faptul că nu eram chiar paralel în domeniu şi că sala era situată la vreo 30 de minute de casă, am mers să văd care e treaba.
Ajungând la sală, intru şi spun că am venit în legătură cu anunţul. Mă ia în primire un tip cu braţele tatuate, care se aşază pe treptele din faţa sălii şi începe să mă prelucreze, fiind oarecum sceptic vizavi de cunoştinţele mele în domeniu, ţinând cont că eram student la Litere. Lămurindu-se ulterior, tipul îmi spune să vin a doua zi şi că voi avea o lună de probă, urmând să fiu plătit ulterior cu vreo 250 de lei pentru 3 ore. Aşa a început aventura ce avea să dureze aproape un an de zile.
Se vede că vine primăvara. La mine în cartier încep să se audă manele. Din ce în ce mai tare şi mai scârbos, spre disperarea oamenilor care nu vor să se delecteze cu astfel de capodopere muzicale. Dar ce să-i faci, maneliştii sunt oameni generoşi, care nu vor să ţină muzica doar pentru ei, ci să se bucure de ea şi cei din jur. Aşa că astăzi voi vorbi despre manele.