Kaoru gonise animalul deja de jumătate de zi şi probabil că ar fi plecat mai departe dacă acesta nu îi dădu semne clare de oboseală. Se hotărî într-un târziu ca să îl lase pe Dorloth să se odihnească. Îl opri şi îl descalecă. Calul spumega din cauza setei şi a alergăturii pe care o îndurase până atunci. Kaoru clătină din cap şi îşi privi animalul:
– Îmi pare rău Dorloth! Voi avea grijă să nu se mai întâmple.
Îl mângâie pe bot şi scoase din desaga ce o avea atârnată pe umăr un măr. Era proaspăt, mare şi roşu. Îl rupse în două şi îl dădu lui Dorloth. Aceasta îI înfulecă, apoi se retrase din faţa stăpânului său, căutând iarbă. Kaoru îl privi timp de câteva secunde apoi începu să îşi facă de lucru.
Cerul prindea deja culori de violet şi albastru închis. Începea să se întunece. “Chiar bine”, gândi Kaoru. Căută niște pietre şi se aşeză între nişte copaci cu trunchiuri negricioase şi scoarţa lucioasă. Arborii arătau de parcă erau sculptaţi în marmură neagră, reci şi sobri. Aşeză pietrele în cerc, apoi se ridică şi plecă să caute vreascuri pentru a-şi aprinde un foc. Îl mai privea din când în când pe Dorloth, care păştea ceva mai departe de el. Găsi în sfârşit ce îi trebuia şi se întoarse la mică “tabără” pe care şi-o crease. Aşeză minuţios vreascurile între pietre. “Şi acum ce urmează?” zice în gând Kaoru. Spera că Zeri să nu fi uitat de el. Scotoci în desagă şi găsi ceea ce căuta, două pietre de cremene. Smulse de la rădăcina unui copac nişte fire de iarbă uscate şi le aşeză în faţa lui. Începu să lovească pietrele una de alta. Scântei mici se împrăştiau în jur, dar nu destul de puternice ca să aprindă firele. Kaoru răsuflă adânc, parcă încercând să se liniştească, deja vizibil enervat. Mai încercă de câteva ori, dar fără succes. Frustrat, aruncă pietrele lângă el şi pufni nervos. Se ridică de jos şi se plimbă de câteva ori în jurul vreascurilor pentru foc. Îşi roţi de câteva ori capul. Gâtul îi pocni. Se strâmbă, dar fără să mai facă alte comentarii şi se puse înapoi la “lucru”. Luă de jos pietrele şi începu iar să le lovească una de alta. Tot mai violent. Deodată, o scânteie sari pe firele uscate şi le aprinse. Kaoru sări în picioare strigând:
– FOC! AM REUŞIT!!!
Luă paiele cu grijă de jos şi le îndesă sub crengunțele uscate de copac pe care le pregătise. Luă cele cele două bucăţi de cremene în mână şi începu să danseze în jurul folcului:
– Sunt STĂPÂNUL FLĂCĂRILOR! EU, MARELE KAORU!!! Ai auzit Dorloth?? Eu!
Apoi se opri brusc. Era prea linişte. Uitase complet de Dorloth. Amuţi. Aruncă pietrele din mână şi ieşi dintre copacii tuciurii. Privi în sus. Linişte. Ascultă cu atenţie. Linişte. Nici măcar vântul nu adia. Începu să adulmece aerul. Resipră greu. Parcă şi atmosfera devenise apăsătoare. Făcu câţiva paşi, căutând cu privirea printre arborii înalţi. Era dificil să mai observe ceva, mai ales că se întunecă cu fiecare minut care trecea. Alerga la locul unde îl lăsase ultima dată pe Dorloth. Privi în jur. Nimic. Se aplecă şi privi urmele din iarbă. Urmă amprentele de pe sol.
Mergeau în direcţia opusă tabarei amplasete de el. Privi înapoi, pentru a se asigura că nu se îndepărtă prea tare. Văzu flăcările focului, care sclipeau printre copaci. Continuă să urmeze paşii lăsaţi de animal în iarbă. Apoi se opri brusc. Nu mai era nimic pe sol. Era imposibil ca Dorloth să se evapore pur şi simplu. Se ridică şi privi aiurit în jur. Strâmbă din nas:
– Hm. Dorloth??! Hai băiete!
Nu primi niciun răspuns. Niciun sunet în jurul lui, doar cel al ierbii, care trosnea sub greutatea paşilor lui. Îşi ţuguie buzele şi scoase un fluierat scurt, apoi ascultă. Nici un răspuns, nici un sunet. Devenea deja nervos:
– DORLOTH!!! Unde naiba te-ai ascuns?
Auzi în spatele lui un sunet, de parcă cineva îşi târşâise picioarele. Se întoarse brusc.
– Fie cum vreţi voi, zise răstit.
Închise ochii şi ascultă. Auzi la început un fel de vâjâit, care devenea tot mai clar: şoapte. Le auzea clar acum gândurile: “Carne de om!!”, “îl las pe Gashtag să îl doboare, apoi îl omor pe el şi a mea va fi pradă!”, “Buzdug şi Gashtag sunt nişte proşti. Omu` o să-i doboare, iar când omu` e obosit, eu omorât om. Eu conducător! Om?”. Apoi vocile dispărură lent, una câte una din mintea lui. Kaoru deschise ochii. Zâmbi cu răutate. Natyzi. Trei natyzi nenorociţi, care credeau că o să-l doboare. Se roti pe loc şi puse mâna pe mânerul sabiei. De după unul din copaci sari o arătare cu piele tuciurie, îmbrăcată cu o armură murdară. Părea să fie o mărime mai mare decât îi trebuia lui şi zangănea la fiecare mişcare pe care natyzul o făcea. În spatele lui auzi alt zgomot.
Probabil unul din cei trei ieşise din ascunzătoare. Kaoru zise:
– Care dintre voi e Buzdug şi care e Gashtag?
Prima arătare zise:
– Eu sunt Buzdug! Dar ce importanţă are pentru tine asta omule? Oricum vei muri.
– Ah nimic. Vroiam să îmi îndeplinesc o ultimă dorinţă intainte să mor, zise Kaoru zâmbindu-i hain. Continuă, şi care e Gashtag??
Al treilea dintre natyzi ieşi de după un copac. Era mai înalt decât tovarăşul lui. Avea buzele groase şi o dantură murdară şi ascuţită, care se întrevedea între ele. Armura de pe el era la fel de murdară, dar pentru că era mai solid, nu făcea gălăgia pe care armura celuilat o făcea. Kaoru înclină capul apoi zise:
– Hm. Unde este prietenul număru` trei?
În spate lui se auzi o voce rațoită:
– “Aici”. Care e problema ta, omule?
– Buzdug, Gashtag, ştiaţi că prietenul vostru vrea să vă fure “prada”?
Vocea din spatele lui se auzi din nou:
– Ce naiba? Nu-i adevărat! Stiți că nu aş face aşa ceva bunilor mei prieteni!, se scuză cel dea-l treilea natyz.
Buzdug şi Gashtag se priviră aiuriţi. Gashtag se încruntă:
– Da` de unde ştii tu asta, omule?
– Pentru că ştiu. Aşa cum ştiu că prietenul tău Buzdug vrea să te omore după ce mă vei doborî tu. Să înţeleg că tu eşti cel mai viteaz?, zise Kaoru.
Gashtag îl privi furios pe Buzdug şi urlă:
– AŞA DECI! VIERME!!! VREI SĂ MĂ OMORI! ÎŢI ARĂT EU ŢIE!
Natyzul mărunţel sări în spinarea lui Buzdug. Acesta urlă nervos, îl apucă de unde putu, îl desprinse de pe el, azvârlindu-l pe jos. Acesta se rostogoli până la picioarele celui de al treilea natyz, Pushgash. Gashtag deschise ochii şi îl privi pe Pushgash care rămase încremenit. Natyzul sări în picioare şi îl apucă pe Pushgash de gât, urlând:
– ŞI TU MERIŢI SĂ MORI URÂTANIE!
Pushgash îl prinse şi el la rândul lui de gât şi începu să orăcăie nervos:
– Urâtenie? U-u-urâ-tanie?!!! Uite cine vorbeşte? HIDOSULE!!!
Buzdug începu să urle şi se avânta către cei doi bătăuşi. Îi prinse pe amândoi de spate şi îi lovi cap în cap, apoi urlă încă o dată, parcă în semn de victorie. Îi aruncă lângă un copac, se întoarse către Kaoru şi răcni:
– Tu eşti al meu omule! Arată ce poţi pocitanie!
Kaoru scoase sabia din teacă şi pufni:
– Pocitanie? Îţi arăt eu ţie pocitanie!
Cei doi se roteau în cerc. Buzdug îşi scoase sabia. Avea o lamă lungă şi neagră, dar lama ei era ciobită în multe locuri. Proabil doar greutatea ei dobora adversarul. Vârful săbiei era întors invers, asemenea unui cârlig. Kaoru strâmbă din nas. Deja vizualizase în mintea lui ce putea face natyzul cu ea. Scutură capul, incercd să îşi alunge gândul din minte, dar imaginea cadavrului cu pieptul şi burta sfârtecata mai persistă câteva secunde. Înghiţi în sec. Făcu un pas către Buzdug cu sabia îndreptată înainte, dar nu lovi. Din contră, adversarul lui fugi către el, rotind sabia în aer, iar când ajunse lângă el lovi. Kaoru se retrase din faţa lui, strecurându-se pe sub braţul lui, iar Buzdug nimeni în pământ. Sabia rămase înfiptă acolo. Natyzul o smulse cu putere şi fornăi pe nări. Se întoarse către Kaoru, care aştepta. Kaoru îşi arcui gâtul şi îşi privi în ochi adversarul. Acesta din urmă mârâi şi se încruntă. Scoase un urlet şi ridică sabia deasupra capului, dar deodată rămase ţeapăn. Ochii se făcură mari, ca surprinşi şi gura căscată nu mai scotea nici un sunet. Natyzul îşi scapă sabia în cap, apoi se prăvăli şi el la pământ. Rămase fără suflare întins pe jos. În ceafă avea implantată o toporişcă. Kaoru privi scena uimit. În faţa lui stătea sprijinit în sabie, Gashtag. Acesta rânji şi zise:
– Omul e al meu!
Respira greu şi avea o rană la cap din care curgea sânge, dar nu de coloare roşie ca cel al oamenilor, era de un maroniu închis, aproape negru. I se prelinsese pe toată faţa, în șiroiuri subţiri, făcându-l să pară mai hidos decât era el. Dar Gashtag nu reuşi să facă nici un pas către el, fiind oprit de Pushdug. Acesta se târâse până lângă el şi îl prinse de picior, urlând că din gură de şarpe înjurături la adresa fostului său camarad. Natyzii erau nişte creaturi vicioase, care nu erau deloc unite şi preferau să se omoare între ei pentru un bănuţ de piatră, dacă ei credeau că acel lucru valora ceva. Şi se pare că cei trei nu făceau excepţie. Mai mult ca sigur fuseseră izgoniţi din tabăra lor sau plecaseră ei căutând glorie şi putere, dar ajuseră doar nişte simpli hoţi care încercau să îşi ducă traiul de pe o zi pe alta. Din păcate, aceşti natyzi erau şi puternici, ca orice creatură a Lordului. Norocul era că puteau fi uşor duşi de nas. Aşa procedase şi Kaoru, simpla metodă de “dezbină şi împărățeşte” se pare că avusese succes, iar acum stătea cu sabia în mână şi îi privea pe cei doi cum se băteau între ei, sleiţi deja de puteri şi ameţiţi. Credea că va trebui să îi omoare, dar se pare că cei doi îi făcură şi acest serviciu, injungiindu-se unul pe altul.
Kaoru baga sabia în teacă. Privi timp de câteva secunde leşurile celor trei şi plecă spre tabăra pe care şi-o amenajase mai devreme. Pe drum mai adună câteva cregi de copac. Când ajunse, focul era apropae stins. Aruncă vreascurile pe foc şi se întoarse înapoi lângă natyzi cu o făclie în mână. Încercă să îl găsească pe Dorloth şi nu avea nici cea mai mică idee unde s-ar putea afla animalul. Încercă să găsească urmele pe care le urmase mai devreme, dar totul era deranjat de la lupta care avusese loc şi era oricum prea întuneric, iar făclia lui nu prea ajuta. Îl mai strigă de câteva ori, dar nu primi niciun răspuns. Răsufla greu. Trebuia să accepte că îl pierduse. Probabil cei trei îl omorâseră, dar nu înţelegea cum dispăruse fără urmă fără să audă nimic. Poate entuziasmul lui îl făcuse surd la orice din jurul lui.
Agită făclia în aer până când aceasta se stinse şi se întoarse la tabăra lui. Paşi între copaci tuciurii, dar rămase mut. Dorloth era lângă unul din copaci, iar în faţa focului se afla un străin. Stătea în capul oaselor, învelit într-o manta neagră cu o glugă care îi ascundea chipul. Străinul îşi ridică privirea şi Kaoru desluşi doi ochi strălucitori, că de animal. Respiră uşurat şi zise:
– Sidonix, tu erai?
Acesta îşi lasa gluga pe spate şi îi rânji:
– Vroiam să îţi mănânc amicul, zise acesta arătând către Dorloth, dar ai avut noroc să-mi dau seama că e al tău. Se rătăcise prin pădure şi l-am vânat, pardon, găsit. Mă gândeam că tu îţi facusei tabăra aici şi l-am adus înapoi…
– Mulţumesc, zise pe un ton absent Kaoru.
– Uite ce e. Mi-e foame, mă duc să vânez. Am simţit nişte natyzi prin zonă.
– Ah, da, zise Kaoru, leşurile lor sunt ceva mai încolo. S-au căsăpit unul pe altul, după ce le-am dezvăluit gândurile. Au vrut ei să mă veneze pe mine!
Sidonix strâmbă din nas:
– Prada moartă? Urât!
Se ridică în picioare şi îşi aranjă pelerina, apoi zise:
– Ar fi bine să mă grăbesc, până nu se răceşte. Mă întorc imediat!
Kaoru închise ochii şi dădu dezaprobator din cap, dezgustat. Nu dorea să vadă şi nici să ştie ce avea Sidonix de gând să facă. Îi făcu semn cu mâna că putea să plece şi se apropie de Dorloth.
Sidonix se afundă în pădure şi dispăru în câteva secunde, iar Kaoru rămase în tabără. Întâlnirea cu Sidonix era chiar neașteptată, dar când putea fi el previzibil? Ridică din umeri şi se ghemui lângă unul din copaci. Trase sabia lângă el şi îşi sprijini capul pe ea. Închise ochii. Adormi repede, poate chiar mai repede decât se aşteptase. Dimineaţă îl aştepta un alt drum.
***
TO BE CONTINUED…