Kaoru se ridică în picioare şi se întoarse către uşă. Păşi înainte ca teleghidat. Avea privirea fixă, de parcă urmă ceva anume îl orbise şi acum mergea pe nişte urme doar de el ştiute. Se întoarse la coridorul întunecat, unde se afla camera Înţeleptului. În clipa când păşi înăuntru, se auzi un urlet prelung de lup. Kaoru clipi brusc şi privi în jur aiurit, de parcă a fost trezit din transă. Inima îi bătea într-un ritm foarte alert şi respira la fel de repede. Privi în urma lui, apoi iar înainte. Începu să audă nişte mârâituri, apoi din întuneric desluşi doi ochi sclipitori. Se dădu un pas în spate, dar se opri. Înghiţi în sec. Nu se putea întâmpla aşa ceva. Una din creaturile Lordului era în ascunzătoarea lor.
Dori să se întoarcă şi să fugă, dar se opri. Dacă un “vânător” era acolo, atunci de ce Înţeleptul îl chemase la el? Nu avea sens. Apoi îşi dădu seama. Uşa… Creaturile sculptate pe ea… Prindeau într-adevăr viaţă. Auzi din nou acel râset macabru, pe care îl auzea de câte ori intra acolo. Simţi că cineva se sprijinea de el. Îşi întoarse privirile, dar nu desluşi nimic concret. I se păru că vade faţa unei fete care îi zâmbea, dar în privirea ei era ascunsă răutate. Îşi scutură capul. Ascultă sunetele din jurul lui. Răgete de animale, care mai de care mai înspăimântătoare. Se întâmplă ceva. Această primire pe care i-o rezervase Înţeleptul nu o mai primise niciodată. Spiritul trebuia să fie tulburat rău. Agitaţia din jurul lui îl făcu să creadă acest lucru.
Pe lângă el trecu în fugă un lup. Kaoru se întoarse după el, dar lupul se evaporă în clipa când ajunse în lumină. Era prea mult pentru el. Închise ochii şi făcu un pas înainte. Dar ceva îl făcu să îi deschidă iar. Rămase încremenit. Din întuneric o mână uriaşă neagră se îndreptă deschisă spre el, parcă gata să îl înhaţe. Se aruncă la pământ privind uriaşa mână, care trecu peste el, iar acum se retrăgea înapoi în întuneric. Apoi auzi din nou acel râset, iar apoi o voce de fată îl chema pe nume. Rămase întins pe jos, scrutând în întuneric. Brusc, pământul de sub el începu să se scrape, iar din crăpături, rădăcinile copacilor începură să se strecoare afară, înfăşurându-se în jurul lui. Urlă mai mult nervos decât speriat şi se smuci din strânsoare, rupând legăturile. Îşi scoase cuţitul din teaca care îi atârna la brâu şi dori să taie rădăcinile. Dar când se aplecă niciuna nu mai era încolăcită în jurul picioarelor lui, pământul era intact de parcă nu se întâmplase nimic.
Se întoarse enervat spre uşă, hotărât să dea buzna înăuntru. Dar spre uimirea lui şerpii sculpati pe ea prinseră viaţă şi se zvârcoleau pe ea, intrau prin ea şi ieşeau de parcă îşi făcuseră tunele într-un perete. Auzi iar vocea de fată care îl striga. Acum simţi greutatea unei persoane care se lăsă pe pieptul lui. Privi în jos şi văzu aceasi fată, care îi zâmbea dar care dispăru ca o nălucă. Urletele animalelor care parcă până acum urlau a furie, se transformaseră în urlete de agonie, de parcă cineva le înjunghiase pe toate. Arătarea feminină apăru în faţa lui Kaoru. Îl luă de mână şi îl trase după ea. Deodată lângă el apăru şi lupul. Tânăra îl duse până în faţa uşii. Un şarpe imens trecu peste intrarea întunecată, dispărând apoi undeva în pământ. Kaoru se dădu un pas înapoi. Privi pe tânără de lângă el, care îl împingea spre camera Înţeleptului. Lupul îl privea fix, cu un aer ameninţător. Simţi în spate mâna fetei, care îl îmboldea să înainteze. Înaintă şi spre, surprinderea lui, arătările din faţa lui se evaporau la contactul eu el. “Să fie doar o iluzie?”. Îşi privi picioarele. În jurul lor se încolăci un şarpe negru. Îşi ridică piciorul, trecu peste el şi plecă mai departe. Încă mai simţea atingerea fetei, deşi nu o vedea lângă el. O simţea cum stă sprijinită cu palmele de spatele lui, de parcă se ascundea de cineva. Mai făcu câţiva paşi şi auzi în urma lui un pârâit, de parcă o poartă grea s-ar fi închis. Când sunetul luă sfârşit şi urletele din jurul lui incetară brusc. Nu mai simţea nici atingerea fetei şi nici un alt animal nu mai era lângă el.
În jurul lui se lăsă liniştea. Dar aceasta fu spulberată de vocea Înţeleptului. Kaoru privi în jur. Nici o rază de lumină care să îi indice unde s-ar putea afla acesta. Rămase pe loc. Îşi bagă cuţitul înapoi în teacă. Sunetul se propagă cu ecou în încăpere. Deodată deasupra lui se deschise raza de lumină. Dori să se mişte, dar parcă raza îl paralizase. NoOne îşi făcu din nou apariţia din neant. Se apropie de el şi îi şopti:
– Nu te mişca. Stai calm…
Kaoru se opri din foit şi îi răspunse:
– Ce se întâmplă? De ce toţi gardienii tăi sunt agitaţi? Şi cine este… fantoma aceea?
– … Assane, una din fiicele mele. Ea e gardianul meu. Stăpână peste animale…
– … E…
– … Înfricoşătoare. Ai avut noroc să îţi arate una din fețele ei frumoase. Adevărata faţă ar înspăimânta orice muritor… sau pe oricine că tine…, zise NoOne privindu-l lung pe Kaoru.
– Ca mine? Ce vrei să spui?
– Te-am subestimat, zise scurt NoOne.
Kaoru îl privi aiurit:
– M-ai pierdut pe drum… Întoarce-te de la faza “ca mine”. Ce vrei să spui?
– După cum ţi-ai dat seama singur, e posibil să fie în rândurile noastre un trădător. Sau dacă nu este, acest trădător să nu îşi de-a seama ce face…
– Ce legătură are asta cu mine?
– Kaoru, ai observat că poţi ghici gândurile oamenilor? Nu ai observat că răspunzi la întrebările oamenilor fără ca ei să te întrebe…
– … Dar întreabă…
– Niciodată cu voce tare. Doar gândesc iar tu le dai răspunsurile. Nici nu te-am băgat în seamă până acum când gândurile tale, de fapt temerea ta, s-a materializat… vorbesc despre Nocturna și Kei.
– Mă acuzi?
– Nu. Dar mi-am dat seama că eşti mai mult decât o simplă fiinţă umană. Poţi citi gândurile oamenilor… şi nu numai. Dar nu eşti conştient de acest lucru şi cred că fără să vrei Lordul poate vedea în mintea ta la rândul lui. Nu îndeajuns, dar totuşi, destul ca să le trezească pe cele două şi să creeze Vânătorii.
– Şederea ta pe Pământ te-a smintit bătrâne, spune Kaoru cu dispreţ.
– Oare?
– Lordul nu are cum să mă citească…
NoOne rămase mut timp de câteva secunde, apoi şopti:
– … Kaeru …
NoOne dispăru brusc şi raza de lumina dispăru şi ea, iar Kaoru rămase în întuneric. Înjură înfundat şi lovi pământul cu piciorul. Se întoarse pe loc. Încercă să se obişnuiască cu întrunericul. Răsufla greu. Dacă totuşi Lordul putea să îl “citească”. Dacă el îi descoperise temerile. Îşi dădu seama că NoOne avuse totuşi drepate. Îşi folosise puterile timp de ani de zile fără să îşi dea seama. De fapt ura acele puteri. Nu îl făcea decât să se ferească de oameni şi să fie intodeauna dubios cu fiecare din ei. Îşi jurase de multe ori că nu va citi gândurile nimănui şi că va încerca să aibă încredere în oameni, dar uneori auzea gândurile altora în capul lui, de parcă erau gândurile lui. Ura faptul că se simţea mizerabil când se afla lângă oameni trişti. Le simţea durerea şi le auzea disperarea. Aceastea nu erau puteri. Acesta era doar un blestem. Dădu dezaprobator din cap. Îşi lăsă capul în piept şi pufni ironic. “Cum o să duc totul la bun sfârşit? Sunt prea slab…”
Apoi o voce familiară se auzi în începere. Nu era Înţeleptul. Kaoru se intorse în direcţia vocii. Inima începuse să îi bată iar într-un ritm alert. Raza de lumină răsări într-un alt colţ al începerii, iar sub ea stătea înfăşurat într-o manta maronie şi murdară un bărbat. Gluga îi era trasă peste faţă. Părea că este Înţeleptul, dar se sprijinea de pământ în picioare, nu plutea ca el. Apoi un junghi îl lovi în inimă. Mantaua aceea şi felul în care stătea bărbatul şi înălţimea lui şi… vocea… Era tatăl lui. Kaoru nu ştia ce să facă, să alerge la prezenţa din faţa lui sau să iasă din încăpere. Se simţea sfâşiat de sentimente. Ştia că era imposibil să fie tatăl lui. El murise cu ani în urmă, dar era totuşi acolo şi parcă dorea să îl vadă. Şi în acelaşi timp îl ura pe Înţelept pentru că se juca cu el în acest fel, dar parcă dorea să îi fie şi recunoscător pentru că îi mai arătase o dată umbra părintelui său. Deodată prezenţa începu să înainteze spre Kaoru. Acesta îl privi lung. Avea chiar şi şchiopătatul tatălui său. Se rănise la vânătoare, după ce călcase în capcană altui vânător, iar rana se infectase şi îi afectase mersul. Simţea că inima i se frânge. Păşi spre el, în dorinţa să îl ajute, aşa cum făcea mereu. Privi în jur, căutând ceva, o buturugă să îl aşeze, dar încăperea era goală. Bărbatul ajunse lângă Kaoru. Se sprijini de umărul lui şi respiră. Kaoru înlemni. Până şi mirosul lui îl avea, apoi îi auzi vocea:
– Kaoru…
Ochii tânărului se umeziră. Era vocea “bătrânului”. Kaoru se intorse către el şi îşi aşeză palma peste mâna lui. Încerca să vorbească, dar vocea îi tremura:
– … Ta… Tată…?
Bătrânul nu răspunse. Îşi trase gluga de pe faţă şi îl privi pe Kaoru. Se depărtă câţiva paşi de el şi scoase de sub manta un obiect înfăşurat în nişte cârpe murdare. Kaoru îi privea atent fiecare mişcare. Se mişca exact ca tatăl lui. Îi privi mâinile. Aceleaşi degete şi… Inelul. Avea inelul cu rubin pe deget. Cadoul făcut de mama lui. Iar faţa, cicatricea de pe bărbie era acolo. Îşi aminti clipa când era mic şi se duela cu Kaeru în faţa casei lor, iar tatăl apăruse din senin acolo, luându-i pe amândoi în braţe. Din cauza suprizei, dorise să se apere şi îşi lovise tatăl cu sabia de lemn în bărbie. Intinse mana dorind să-i atingă fata, dar bătrânul se feri. Bărbatul cuvântă din nou:
– Ascultă Kaoru. Nu este timp de pierdut. Primeşte sabia mea…
Bătrânul scoase din cârpe o sabie băgată într-o teacă frumos lucrată. Kaoru făcu ochi mari. Era chiar sabia tatălui său. Teaca din lemnul alb de mesteacăn, împodobită cu dragoni şi rune de metal. Kaoru prinse mânerul sabiei şi o trase din teacă. Lama scânteie în lumină. O privi lung. Runele erau inscripţionate la baza lamei şi de-a lungul ei. O atinse cu degetele. Aceasta lăsă în urmă nişte tăieturi fine pe degetele lui. Kaoru se încruntă. Bătrânul zâmbi:
– Ai grijă. E ascuţită.
Kaoru încuvință din cap. Vocea bărbatului se auzi din nou:
– Acum, trebuie să plec. Ştii ce ai de făcut.
Acele cuvinte rămaseră întipărite în mintea lui Kaoru. Într-adevar, parcă acum nu mai avea niciun dubiu şi îi era clar ce avea de făcut. Mai clar ca niciodată. Bărbatul se îndepărtă de el şchiopătând. Kaoru mai inspira încă o dată aerul din jurul lui. Simţi cum părul i se zburleşte pe braţ. Era acel miros de… acasă, dar când bătrânul intră sub raza de lumină, se lăsă brusc întunericul şi tot ceea de simţise familiar dispăru. Dar Kaoru renunţă să mai protesteze. Îi era clar. Indiferent că NoOne îl amăgise cu o simplă iluzie, dorise să îi arate că era în stare de ceva şi că avea un scop care trebuie îndeplinit. Iar acum avea sabia tatălui său. Era timpul să plece. Se îndrepta hotărât spre ieşire. Nu o vedea, dar era sigur unde este. Nu mai trebuia să deschidă nicio poartă. Uşa de lemn se deschise singură în faţa lui. Privi în jur. Nici urmă de Assane sau vreuna din lighioanele ei. Se află în acelaşi tunel întunecat. Dar mai auzi o dată acel râset al ei. Strâmbă nasul şi o luă la fugă. Ajunse la capătul tunelului repede. Afară îl aştepta Zeri. Se opri în faţa lui. Zeri zise ferm:
– Dorloth e pregătit, te aşteaptă. Ai merinde pentru câteva zile. Mai departe nu ştiu cum te vei descurca, dar cred că o vei face cumva.
Kaoru încuvință. Cei doi fraţi se îmbrăţişară, apoi Kaoru zise:
– Ai grijă de toată lumea. Întăreşte paza dacă este nevoie şi fii atent la fiecare mişcare din jurul tău.
Zeri încuvință apoi privi către tunel:
– … Şi el?
– Cred că ştie că tu vei vorbi cu el de acum…
– … Până când te întorci tu, îi tăie Zeri vorbele.
Kaoru tăcu, apoi zâmbi:
– … Da, Zeri. Până când mă întorc eu…
– … Da… Doar până atunci… Când te întorci?
Kaoru îl privi sâcâit:
– … Când voi termina ce am de făcut. Acum trebuie să plec.
– Dorloth e la ieşirea din vest.
Cei doi se mai îmbrăţişară o dată, iar Kaoru plecă pe unul din tunele mai puţin folosite de locuitorii fortăreţei subterane. Drumul era şerpuitor, dar asta numai din cauza că ocolea rădăcinile imense ale copacilor, deci aici pădurea era mai deasă. În cele din urmă ajunse la nişte scări de piatră. Le urcă, apoi împinse piatră care se afla peste intrare. Ieşi afară şi îşi acoperi urmele. Stătu câteva secunde încercând să îşi obişnuiască ochii cu lumina zilei. Dorloth era legat de un copac. Se apropie de el, îi mângâie botul şi zise zâmbind:
– Ei prietene, e timpul să o luăm din nou la drum. Sper că eşti pregătit.
Kaoru dezlega animalul, îl încălecă şi cu un sunet scurt îl îndemna să o ia din loc. În scurt timp Kaoru şi Dorloth se pierdură în desimea pădurii.
***
TO BE CONTINUED…